Veşnicia – avea dreptate Blaga – s-a născut la sat. Oraşul formează o altă specie de oameni: mai puţin dispuşi la contemplaţie, mai „burghezi”, mai conformişti, mai materialişti – fie că recunosc ori ba. Iar satul acela cu arome de veşnicie nu mai există. An de an bisericile din cetate adună mulţimi de orăşeni. Pe jos, sau în maşinile lor – care mioritice, care înşurubate în performante uzine de renume – se nevoiesc să ajungă la slujbe.
Azi-noapte, de Înviere, a fost un fel de noapte albă. Uliţele au fost traversate-n lung şi-n lat de autoturisme proprietate personală, dar şi de adolescenţi dornici de aventură pe care-i ademenea ceremonialul slujbei de Înviere. Îmi amintesc, involuntar, de o secvenţă din Simion al deşertului ce remixează un pilduitor dialog patristic: stâlpnicul Simion este vizitat, pe prăjina unde s-a cocoţat, de un călugăr care-l aprovizionează cu merinde şi, uneori, îl informează despre ce mai e nou prin lume. Iaca, zice el, oamenii se ceartă pentru avere, pentru că fiecare ţine la bunurile personale şi – aplicând principiul No tresspassing - nu vrea în ruptul capului să renunţe la ele. Atunci, Simion, vrea să ştie ce-s acelea „bunuri personale”. Călugărul care-l vizita încearcă să-i explice: Uite e ca şi cum eu ţi-aş lua punga asta a ta cu merinde. Şi dă să-i smulgă din braţe merindele pe care tocmai i le adusese. Simion, cu cel mai senin aer cu putinţă, îi spune: Ţine, frate, merindele, dacă zici că-s ale tale, ale tale să fie…Numai Dumnezeu din ceruri poate să spună câţi din participanţii de la liturghii sunt asemenea lui Simion, cel care nu avea noţiunea de private property, şi câţi asemenea celor care ţin cu dinţii la averea lor. Sau, mai exact, cât la sută din noi este asemenea lui Simion şi cât la sută asemenea celor lacomi de avere. Şi-apoi: unde e linia de separaţie între cele două atitudini? Ce e rău şi ce e bine, te întreabă şi socoate…
Am ajuns, la Înviere, cu gând că iau lumânare de la biserică. Dar ceremonia tocmai începuse, oamenii ieşeau în pridvor pregătindu-se să înconjoare întreit micul şi cochetul locaş de cult. Theodor, care era cu mine, a simţit miros de ceară aprinsă, a auzit poate şi sfârâitul lumânărilor şi a vrut să ştie de ce noi nu avem lumânări: „Unde-i lumânarea ta?” - m-a întrebat hotărât să afle răspunsul. Explicaţia mea nu l-a convins. Noroc că ne-am întâlnit cu Tatiana şi Claudiu. O vreme, Theodor a ţinut apoi mâna lipită de lumânarea Tatianei. A fost mulţumit. La întoarcere am înfruntat un frig năprasnic…
Duminică m-am dus cu Theodor la o catedrală să ascultăm Acatistul Învierii Domnului. Lui Theodor i-am găsit loc pe o banchetă laterală. La un moment dat apare o doamnă cu fiul ei (în vârstă de vreo zece ani), pe care-l aşează alături de Theodor. De îndată aveam să observ că sărmanul băieţel suferea de – cred – sindromul Tourette. Mămica lui a stat tot timpul în spatele meu. O auzeam clar cum cântă, alături de ceilalţi, cântările bisericeşti, dar şi cum plânge şi cum îşi şterge, discret, lacrimile ce-i curgeau pe obraji…Fiul ei (spre amuzamentul lui Theodor, care – surprinzător, a continuat să-şi vadă de treabă şi cânta mai departe, nesinchisindu-se de comportamentul băiatului de lângă el) începea să scoată tot felul de sunete ciudate, făcea semne cu mâinile etc. şi nu părea că are de gând să se oprească. (De parcă, în situaţia lui, se putea opri…) Poate că nu ne mai întâlnim niciodată cu această mamă şi cu al său fiu. Dar suferinţa ei purtată cu demnitate, blândeţea cu care încerca să-şi controleze fiul şi dragostea necondiţionată ce simţeam că o are pentru el – chiar aşa cum era - mă vor urmări încă multă vreme…
