Pe Ioana Pavelescu am descoperit-o nu la debutul din 1969 (Pantoful Cenuşăresei, în regia lui Jean Georgescu), ci într-o dramă cu veleităţi artistice, de Sergiu Nicolaescu: Osânda (1976). De neuitat cadrele filmate în munţii acoperiţi de zăpadă şi scăldaţi în armoniile unei muzici adevărate de film (compozitor: Tiberiu Olah). Parteneri i-au fost atunci Amza Pellea şi Gheorghe Dinică.
Alte câteva titluri îi punctează cariera de actriţă de cinema: Cumpăna (o cabană unde se desfăşoară o dramă în noaptea de Revelion), Rătăcire (o iubire trădată pentru mirajul occidentului), Întâlnirea (cu Sergiu Nicolaescu, dar şi cu Ovidiu-Iuliu Moldovan, într-un love story petrecut în Deltă, iarna, în anii „ocupaţiei fasciste”) şi Polul Sud (un eseu cinematografic despre ratare, în regia lui Radu Nicoară, unde apărea alături de Claudiu Bleonţ şi Alexandru Repan).
Într-un cotidian de mare tiraj, actriţa mărturiseşte că încearcă să îşi spună „cuvinte frumoase” şi să îşi îndrepte gândurile spre „lucruri bune, curate, sănătoase”. Printr-o „călătorie în imaginar” rememorează destinele acelor oameni despre care poate spune: „au însemnat şi înseamnă ceva pentru mine”. Cei mai mulţi însă s-au dus, adaugă Ioana Pavelescu, iar ceilalţi „stau la hotarele valorilor pe care le-au apărat o viaţă întreagă şi nu s-au lăsat niciodată descurajaţi”.
„Vâltoarea agresivă” risipeşte totul în jur acum, iar de vină pare să fie „un organism străin, cu rezonanţe puternice în noi”. Cândva, locurile natale au fost marcate de „dimensiunea majoră a creştinismului, onoarei, simplităţii şi tradiţiei”, iar „îndurarea a cunoscut poate cea mai îndelungată formă de supravieţuire”. Aceste valori sunt înlocuite de „exhibiţionismul primitiv al unei societăţi bolnave, care este trasă la răspundere pentru tot ceea ce se întâmplă, luându-se în calcul în mod viclean şi oneros efectul, şi nu cauza pentru care ne aflăm aici”. Tot ce mai poate spune actriţa e: „Credinţa, conştiinţa, onoarea, adevărul, cuvântul potrivit pe înţeles şi faptă au rămas undeva în ridicol şi dicţionare.”
„A venit vremea batjocurii, a generaţiei spontanee” mai spune actriţa. Trăim doar „consecinţa tragică a peste 60 de ani de minciună”. Poezia a murit şi „conştiinţele sunt letargice”. „Să le fi «ieşit» cu succes experimentul? Să ne fi asasinat oare şi speranţa o dată cu modelele?” se întreabă actriţa, retoric. De ziua ei, Ioana Pavelescu (n. 1955) simte precum Maşa lui Cehov: „Port doliul ţării mele, sunt nefericită.”
1 comment:
fff interesant!
Post a Comment