Azi, în mod convenţional, se prăznuieşte Bunavestire - începutul lucrării de ascultare a celei care poartă numele de Theotokos, adică Născătoarea de Dumnezeu cea „plină de har”, model desăvârşit de ascultare dumnezeiască. Se spune chiar că dacă ar fi existat măcar două mame creştine, altfel ar arăta acum omenirea. Dar – stricto sensu - n-a existat decât una. Cea care a primit de veste de la un arhanghel că va zămisli – ce grozăvie! – pe Fiul omului. ... Theotokos, tatăl fiului risipitor etc. etc. – figuri „în alb”, figuri de lumină fără umbre. Şi poate că lumina lor ar trebui să-l orbească pe cititor/ascultător, oricum să-i topească luciditatea cu care trufaş îndrăzneşte să creadă că pe lume există o infinitate de nuanţe, că noţiunea de bine absolut este o abstracţie ce nu o dată a dus la dictatură şi totalitarism. ... În ceea ce mă priveşte, îmi topesc – vreme de câteva minute – luciditatea şi „erezia” privind imaginea ce-o am în faţă, în spatele monitorului pe care-mi aştern gândurile: o reproducere a icoanei Maicii Domnului din Vladimir. Asemenea icoanelor despre care Tarkovski spunea că sunt o frumuseţe uitată şi iremediabil pierdută, această capodoperă a iconografiei bizantine inspiră linişte şi pace într-un chip în care nimic din agitata lume modernă nu ar izbuti.
În primele zile ale lui 1990, în chiar primele ore de – spuneam pe atunci, electrizaţi, exuberanţi – libertate, au început să se înfiltreze printre mulţimea dezlănţuită de revoluţionari şi câţiva purtători de sutană. Era un debut, căci – la TVR - fereastra televizorului găzduia pentru întâia oară de la apariţia televiziunii preoţi în veşminte. Am trăit desprinderea de „l’ancien régime” într-o unitate militară, alături de alţi brothers in arms. Unul dintre ofiţeri – atipic, fiindcă nu făcea excese de zel şi nu se împăuna cu gradele sale – îmi amintesc c-a fost destul de sceptic în privinţa introducerii religiei în şcoli, după 40 de ani de ateism legalizat. În general, prietenii mei ofiţerii (the chosen few), se arătau cam sceptici şi faţă de noua conducere şi faţă de ritmul schimbărilor ce aveau să se arate, speram eu, în ţărişoara noastră. În legătură cu introducerea în programa şcolară obligatorie a religiei scepticismul lor era motivat de tradiţia câtorva generaţii de oameni care şi-au aprins lampa nu de la stele, ci de la nimbul filozofiei iluministe ori marxist-leniniste. Theodor, azi, în timp ce ne întorceam acasă: „Tata, ce-nseamnă cei chemaţi?” Se referea la sintagma din Liturghia lui Ioan Gură de Aur prin care „cei chemaţi” sunt trimişi afară din biserică, înainte de a începe „liturghia credincioşilor”. Nu întotdeauna sunt in the mood să mă supun rechizitoriului său pe teme teologice, însă insistenţa lui mă încolţeşte şi, sooner or later, trebuie să-i dau un răspuns. (Azi am asistat la o parte din ora lui de religie. Nu o dată m-am întrebat cum aş fi suportat eu ora de religie...)
Astăzi, pe holul şcolii, am stat de vorbă cu unul din elevii mei cei mai nonconformişti şi mai dezgheţaţi. I-am reproşat însă uşurinţa cu care, împreună cu cei mai mulţi din generaţia sa, acceptă – mult prea devreme – blazarea şi se resemnează înaintea valurilor de corupţie, de minciună şi urâţenie ce ameninţă să-i înece mai ales pe aceia care nu au o pavăză bună, care cred că tot ce zboară se mănâncă. „Da, spune el, dar noi suntem prima generaţie care n-avem nici în clin nici în mânecă cu comunismul. Noi vom face diferenţa!” Un calcul sumar îmi arată că, într-adevăr, elevul meu este prima generaţie de după 1990. Are exact anii regimului post-ceauşist. Vor fi fiind ei prima generaţie „primenită” de gudronul totalitarist, dar cât sunt de pregătiţi aceşti tineri pentru a fi, aşa cum se cuvine, la locul lor? Pentru a nu fi – heaven forbid! – încă o generaţie crescută sub semnul imposturii. Cu ce se hrănesc ei, aceşti frumoşi adolescenţi care n-au apucat să fie îndoctrinaţi nici măcar un ceas cu ideologia totalitară? Ce vor mai păstra ei, în conştiinţele lor, atunci când vor uita totul? Căci – nu-i aşa? – abia atunci ne vom putea măsura cultura: când am uitat totul. Cel puţin aşa ne asigură, folosindu-se de-o butadă – scriitorul francez Édouard Herriot.
