August, 26. Biserica Ortodoxă îi pomeneşte pe martirii Adrian şi Natalia, precum şi pe cei 33 de însoţitori ai lor. Adrian şi Natalia au mărturisit credinţa creştină în timpul domniei lui Maximian, în Nicomedia anului 298. Adrian – ne spun cronicile – a fost păgân, însă s-a convertit de credinţa „dintr-o bucată” a martirilor pe care i-a cunoscut şi, declarându-se creştin, a fost întemniţat. Ein Moment, bitte! – ar spune omul modern, deprins (şi nu de ieri, de azi) a trăi laolaltă cu creştini de diverse denominaţii, cu ne-creştini de diferite forme, deprins să poată alege, să-şi facă din independenţa economică dumnezeu - cum adică să fie cineva întemniţat pentru „credinţa sa creştină”? De ce nu se putea să existe atunci un loc sub soare pentru fiecare? Şi încă ceva: dacă la sfârşitul secolului al III-lea a-ţi mărturisi „credinţa creştină” era suficient pentru a fi perceput drept creştin, 1700 şi ceva de ani mai târziu a te declara creştin este – iată – insuficient. În această babilonie de confesiuni creştine, atunci când se pune problema „mărturiei creştine”, martorul (sau mărturisitorul) o va formula în numele ortodoxiei la care aderă.Natalia, femeia lui Adrian - mai aflăm din hagiografii – şi-a încurajat bărbatul în suferinţă. Acesta avea să moară în chinuri groaznice: mâinile şi picioarele i-au fost zdrobite cu un ciocan. Rămăşiţele sale pământeşti au fost recuperate – în parte – de Natalia şi depozitate în Argyropolis, lângă Byzantium. Natalia a trecut şi ea la cele veşnice curând după aceea.
