Mid-June Limelight

Seara, invitaţi de Ligia, am fost la Operă să o vedem pe Oana în Sleeping Beauty de Ceaikovski. Dintre toate elevele şcolii de balet care s-au perindat pe scenă (cele mai mici, cred, de numai trei ani), Oana a fost – by far – cea mai cool, mai dezinvoltă şi mai artistă dintre cele trei teen dancers. După spectacol, mama ei mi-a spus că s-a pregătit mult pentru acest rol. Au dreptate cei care cred că spontaneitatea se pregăteşte prin îndelung studiu, iar restul e diletantism, nu profesie. Iar restul prichindelelor (că a fost un singur prichindel: Andrei) – heaven bless them all! - în rochii roşii, roz sau albastre erau nostime şi delicioase. Chiar dacă se mişcau mereu în contratimp şi – atunci când întâlneau cu privirea pe cineva cunoscut (familie, fraţi/surori, alte rude, prieteni) în sală - cochetau cu cei pe care i-au zărit şi uitau să-şi facă numărul. Brusc mi-am zis că artistul de pe scenă trebuie să vadă numai lumina reflectorului, să joace pentru public fără să-i facă cu ochiul – asta înseamnă meserie şi profesionalism.

Cum taţii a cel puţin trei copii întâlniţi în seara asta (pe scenă sau în public) sunt preoţi, mi-am amintit de Leopoldina Bălănuţă (†1998) şi de o întâmplare legată de tatăl ei. Într-o discuţie televizată cu Eugenia Vodă (în cadrul emisiunii acesteia, Planeta Cinema), marea doamnă a teatrului românesc a povestit o istorie cutremurătoare. Tatăl ei, preot, fusese arestat în „era ticăloşilor” (anii 50), nu mai ţin minte motivul. De fapt, atunci pentru nimic se dădeau cinci ani. Leopoldina reuşise la facultate şi cu gândul era mereu la tatăl ei din puşcărie. Într-o seară, fără să-şi explice pentru ce anume, a simţit că îl va reîntâlni. Şi aşa a fost: eliberat din temniţă, tatăl ei venise la spectacolul în care ea juca rolul principal. Slab, cumplit de slab, o urmărea de undeva din sală. Deşi preot, a fost toată viaţa mândru de fiica lui care era actriţă. E drept, nu a fost orice actriţă, ci una din marile tragediene din teatru şi film. La urma urmei, şi meseria de actor trebuie făcută cu religiozitate. În Timişoara, la capătul celălalt al Pieţei Operei (unde se află clădirea Teatrului şi a Operei Naţionale) găsim Catedrala Mitropolitană. ... Dar Leopoldina a fost şi o extraordinară recitatoare de poezii. Pasiunea pentru poezie i-a fost sădită în Institutul de Teatru de profesoara ei, Marietta Sadova, care le spunea: „Vă implor să aveţi nevoie de poezie şi de muzică. Numai poezia şi muzica vă pot alcătui suflete armonioase, vă pot face buni, echilibraţi, sănătoşi. Altfel, fără ele, veţi fi împrăştiaţi ca pulberea...” Mai povestea actriţa despre un spectacol de poezie şi muzică într-un sătuc din Deltă. La sfârşit, o bătrână s-a apropiat de ea, a oprit-o cu un gest tandru şi i-a spus: „Doamna artistă, a fost mai frumos ca la Înviere!”...Ţin minte că Leopoldina a adăugat (într-unul din numerele revistei Cinema din anii 80): „Poate oare un artist să aibe parte de mai multe ori în viaţă de asemenea cuvinte de recunoştinţă? Nu, doar o dată şi mă cutremur la gândul că puteam trece prin viaţă fără să le fi auzit.”

Feeling good

„Omul nu poate trăi fără un ideal” – afirma, în anii 80 regizorul Călăuzei. „Idealul vechi – Biserica – s-a prăbuşit şi un altul nu mai există.” Ar fi interesant de trimis un SMS către marele regizor acolo, beyond the clouds, unde s-a mutat în decembrie 1986, cu următorul mesaj: „Când anume s-a prăbuşit acel ideal? Care să fi fost ultima cărămidă căzută?” Despre această stare de wasteland vorbeşte admirabil chiar Călăuza. Despre nevoia de a salva de la pieire acel ideal, prin strădania personală. „Trebuie doar să credeţi!” – e replica-testament rostită de Stalker în pragul „camerei dorinţelor”.

În 29 august 1987, actriţa corp ansamblu Monica Fermo (aka Maica Ecaterina) nota în jurnalul ei o vorbă a Pr. Argatu ce pare acum o adevărată profeţie. Şanse de libertate, după ce „totul se va termina cu bine” (se referea la coşmarul comunist), există; însă „cu mari sacrificii, cu pierderi uriaşe”. Pentru că „şi după ce se va elibera lumea de ciuma asta roşie şi va cădea comunismul (cu ajutorul puterilor divine) ceea ce va urma va fi sub semnul antihristului şi cu toate că vor fi graniţele libere şi vom putea merge liberi în lume, muncind şi având bani, de fapt toată gândirea va fi satanică: homosexuali căsătorindu-se oficial, desfrânare şi drogaţi în şcoli, desfrânarea la loc de cinste”. Dar – l-a întreabat actriţa pe cuviosul părinte – „Unde va fi Biserica?” Răspunsul său: „Biserica nu va mai avea niciun ecou în sufletele oamenilor, pentru că li se va fi dat pâine şi circ (filme şi programe TV porno) şi ei vor „fi fericiţi”. Dar oamenii îşi vor pecetlui sufletele cu semnul antihristului şi oamenii îşi vor vinde sufletul pentru mâncare şi băutură, pentru distracţie, pentru a avea case, maşini luxoase, a călători, într-un cuvânt „a trăi bine” (de unde - vedem noi acum - şi eficientul slogan din campania electorală a Marinarului: „Să trăiţi bine!”), uitând că Hristos a venit pe pământ pentru toţi, iar chemarea Sa e pentru fiecare în parte.”...

...Puţină îngăduinţă, totuşi, nu strică – au contraire. Să nu uităm însă că dictonul It takes all sorts to make a world (aka: Mare-i grădina lui Dumnezeu) e un evergreen. Cine, la urma urmei, poate pune deştu’ pe rană, cine poate identifica răul acela exterior doar într-un grup de oameni, un club, o rasă, o naţie etc.? Uşor n-a fost nicicând omului să se mântuiască. Important e să caute să afle dreapta socotinţă acolo unde se află, în contextul istoric în care i-a fost dat să trăiască. A spus-o până şi un ateu notoriu precum André Gide: „Caută-L pe Dumnezeu acolo unde eşti, că nu-L vei găsi altundeva!”