Motto

Mă gândesc uneori dacă nu cumva are dreptate acel cuvios avvă care i-a lăsat Monahului, ca un fel de testament, împătrita povaţă: „Să nu te contrazici, să nu te alarmezi, să nu îţi arăţi slăbiciunea şi să nu cârteşti împotriva răului”. Este, în acest motto, însăşi înţelepciunea vieţii, spre şi prin care omul este chemat să se îndrepte. Este, poate însuşi polizorul lăuntric de care avem nevoie pentru a ne retezi din orgoliul ce ne risipeşte…

Contrazicerea, sfada, cearta, gâlceava sunt – la o privire mai atentă - curată nebunie şi pricină de risipire. De ce? Pentru că nu se pot aduna laolaltă şi nici explica (decât, cel mult, până la un punct) mentalităţi, experienţe diferite. Cum se spune, fiecare le ştie pe ale sale. Everyone has his reasons.

Alarmare, panică? Este inutil, căci crisparea trădează lipsă de pregătire şi destoinicie sufletească. Trădează amatorism, slăbiciune şi – desigur, pe cale psihologică – slăbeşte voinţa omului. Îl paralizează.

Să te vaiţi, să îţi dai pe faţă neputinţa? La ce bun să te lamentezi, să-ţi plângi de milă, când fiecare îşi ştie propriile neputinţe şi chiar nu vrea să mai asculte şi pe altcineva plângându-se? Nu îi ajută pe cei care – tot mai plictisiţi, mai dezinteresaţi - te ascultă şi nu te ajută nici pe tine, cel care te văicăreşti.

Să cârteşti împotriva răului (a „circumstanţelor nefavorabile”) înseamnă tot o risipă nesăbuită de energie. Şi o greşită înţelegere a rostului pe care îl are în desăvârşirea noastră, în lămurirea noastră, ceea ce – convenţional – credem că este răul, strâmbătatea…

Cuviosul avvă a reuşit să sintetizeze admirabil învăţătura patristică. Noi însă, în această lume înnebunitoare, suntem – vai, din toate părţile – ispitiţi să ne războim între noi, să ne panicăm, să ne văităm de una sau de alta şi, fireşte, să cârtim împotriva a ceea ce ni se pare greşit, strâmb, rău. Într-un sens, am putea spune că suntem condamnaţi la risipire, la abatere, la distragere a atenţiei. Este, această lume suprasaturată de entertainment, însăşi crucea noastră izbăvitoare. Pe lângă care putem să trecem sau pe care putem să ne-o asumăm.

Remember

Azi, 31 august, e un fel de remember, de recapitulare pentru toţi cei ce încearcă să-şi rânduie viaţa după calendarul (nou) bisericesc. „Când omul se gândeşte la trecut – spune Călăuza din Stalker – devine mai bun.” La început de toamnă, pe 1 septembrie, începe noul an bisericesc. Este şi un bun prilej pentru punerea în practică a cunoscutului adagiu „cele rele să se spele, cele bune să se-adune”. Şi o invitaţie la o mai autentică restaurare lăuntrică – în gânduri mai ales, apoi în vorbe şi fapte. Suntem, ne încredinţează stareţul Tadei, şi ceea ce gândim, căci „viaţa ne este asemenea gândurilor”. Gândurile, ca şi alimentele pe care le consumăm, „devin asemenea trupului, sunt asimilate (din latinescul assimilare = a (se) face ca)”. „Sunt - spune şi Ruben A. Alves (în Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică) - încorporate, întrupate: devin una cu corpul, cu trupul.”

Acest fin de l'année liturgique mi-a reactivat bucuria dăruită, cu aproape 25 de ani în urmă, de unul din cineaştii vizionari ai lumii: Kristof Zanussi, un polonez. Filmul său, Iluminare (1972), mărturiseşte despre căutarea adevărului, aşa cum îi dă sens un tânăr fizician. După ce trece de „păcatele tinereţelor” se rostuieşte, îşi întemeiază un cămin. Dar nu e mulţumit de ceea ce îi oferă femeia de lângă el, de pruncii sănătoşi şi frumoşi pe care i-a născut. Vrea mai mult. Escaladează munţi şi călătoreşte în căutarea iluzorie a adevărului absolut. Îşi vizitează un fost coleg de facultate, care acum lucrează într-un sanatoriu. Formele de nebunie pe care le întâlneşte acolo, precum şi experimentele pe animale îl tulbură. Ajunge şi pe la o mănăstire (apuseană, desigur), unde încearcă să înţeleagă condiţia de monah. Dar nici acolo nu-şi astâmpără dorul după adevăr. Revine acasă. Nevasta, cu unul dintre copii în braţe, parcă-i trage (din iubire, evident) vreo două scaltoace. Abia apoi îl lasă s-o îmbrăţişeze. Soţul risipitor, care a aflat – în fine – unde şi, mai ales, cine este adevărul pe care-l căuta, este iertat.

Odiseea personajului din Iluminare îmi aminteşte de poemul Ioanei Diaconescu (intitulat Adevărul) pus pe note şi cântat – în perioada de glorie a muzicii uşoare româneşti - de Florin Bogardo:

am chemat mirifice forme

de-acolo de unde cerul se sfârşeşte

şi din depărtări, cu lumina lor

au venit stelele

să-mi dezlege tainele ce mă frământă

stelelor, spuneţi-mi adevărul

alungaţi în larga zare îndoiala mea

adevărul din cer singur nu l-am aflat

azi părea efemer

tot ce ieri am visat şi-am sperat

adevărul ar putea fi mai aproape

în ochii tăi mari ce poartă în ei

transparenţe de ape

stelelor, spuneţi-mi adevărul

alungaţi în larga zare îndoiala mea

adevărul din cer singur nu l-am aflat

azi părea efemer

tot ce ieri am visat şi-am sperat

adevărul ce aproape era, adevărul

în lumina de vis, în ochii tăi mari

am găsit adevărul

stelelor, taina se dezleagă,

dragostea alungă îndoiala mea

dragostea alungă îndoiala mea

fericirea e acum întreagă

adevărul eşti tu, dragoste

şi te-aduc pe pământ

lângă inima mea şi îţi cânt

dragoste, dragoste fii mereu lumina mea

dragoste, dragoste, fii mereu aprinsă stea

steaua mea şi-a ta…