Azi, 31 august, e un fel de remember, de recapitulare pentru toţi cei ce încearcă să-şi rânduie viaţa după calendarul (nou) bisericesc. „Când omul se gândeşte la trecut – spune Călăuza din Stalker – devine mai bun.” La început de toamnă, pe 1 septembrie, începe noul an bisericesc. Este şi un bun prilej pentru punerea în practică a cunoscutului adagiu „cele rele să se spele, cele bune să se-adune”. Şi o invitaţie la o mai autentică restaurare lăuntrică – în gânduri mai ales, apoi în vorbe şi fapte. Suntem, ne încredinţează stareţul Tadei, şi ceea ce gândim, căci „viaţa ne este asemenea gândurilor”. Gândurile, ca şi alimentele pe care le consumăm, „devin asemenea trupului, sunt asimilate (din latinescul assimilare = a (se) face ca)”. „Sunt - spune şi Ruben A. Alves (în Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică) - încorporate, întrupate: devin una cu corpul, cu trupul.”
Acest fin de l'année liturgique mi-a reactivat bucuria dăruită, cu aproape 25 de ani în urmă, de unul din cineaştii vizionari ai lumii: Kristof Zanussi, un polonez. Filmul său, Iluminare (1972), mărturiseşte despre căutarea adevărului, aşa cum îi dă sens un tânăr fizician. După ce trece de „păcatele tinereţelor” se rostuieşte, îşi întemeiază un cămin. Dar nu e mulţumit de ceea ce îi oferă femeia de lângă el, de pruncii sănătoşi şi frumoşi pe care i-a născut. Vrea mai mult. Escaladează munţi şi călătoreşte în căutarea iluzorie a adevărului absolut. Îşi vizitează un fost coleg de facultate, care acum lucrează într-un sanatoriu. Formele de nebunie pe care le întâlneşte acolo, precum şi experimentele pe animale îl tulbură. Ajunge şi pe la o mănăstire (apuseană, desigur), unde încearcă să înţeleagă condiţia de monah. Dar nici acolo nu-şi astâmpără dorul după adevăr. Revine acasă. Nevasta, cu unul dintre copii în braţe, parcă-i trage (din iubire, evident) vreo două scaltoace. Abia apoi îl lasă s-o îmbrăţişeze. Soţul risipitor, care a aflat – în fine – unde şi, mai ales, cine este adevărul pe care-l căuta, este iertat.
Odiseea personajului din Iluminare îmi aminteşte de poemul Ioanei Diaconescu (intitulat Adevărul) pus pe note şi cântat – în perioada de glorie a muzicii uşoare româneşti - de Florin Bogardo:
am chemat mirifice forme
de-acolo de unde cerul se sfârşeşte
şi din depărtări, cu lumina lor
au venit stelele
să-mi dezlege tainele ce mă frământă
stelelor, spuneţi-mi adevărul
alungaţi în larga zare îndoiala mea
adevărul din cer singur nu l-am aflat
azi părea efemer
tot ce ieri am visat şi-am sperat
adevărul ar putea fi mai aproape
în ochii tăi mari ce poartă în ei
transparenţe de ape
stelelor, spuneţi-mi adevărul
alungaţi în larga zare îndoiala mea
adevărul din cer singur nu l-am aflat
azi părea efemer
tot ce ieri am visat şi-am sperat
adevărul ce aproape era, adevărul
în lumina de vis, în ochii tăi mari
am găsit adevărul
stelelor, taina se dezleagă,
dragostea alungă îndoiala mea
dragostea alungă îndoiala mea
fericirea e acum întreagă
adevărul eşti tu, dragoste
şi te-aduc pe pământ
lângă inima mea şi îţi cânt
dragoste, dragoste fii mereu lumina mea
dragoste, dragoste, fii mereu aprinsă stea
steaua mea şi-a ta…
No comments:
Post a Comment