Tuesday, 31 August 2010

Motto

Mă gândesc uneori dacă nu cumva are dreptate acel cuvios avvă care i-a lăsat Monahului, ca un fel de testament, împătrita povaţă: „Să nu te contrazici, să nu te alarmezi, să nu îţi arăţi slăbiciunea şi să nu cârteşti împotriva răului”. Este, în acest motto, însăşi înţelepciunea vieţii, spre şi prin care omul este chemat să se îndrepte. Este, poate însuşi polizorul lăuntric de care avem nevoie pentru a ne retezi din orgoliul ce ne risipeşte…

Contrazicerea, sfada, cearta, gâlceava sunt – la o privire mai atentă - curată nebunie şi pricină de risipire. De ce? Pentru că nu se pot aduna laolaltă şi nici explica (decât, cel mult, până la un punct) mentalităţi, experienţe diferite. Cum se spune, fiecare le ştie pe ale sale. Everyone has his reasons.

Alarmare, panică? Este inutil, căci crisparea trădează lipsă de pregătire şi destoinicie sufletească. Trădează amatorism, slăbiciune şi – desigur, pe cale psihologică – slăbeşte voinţa omului. Îl paralizează.

Să te vaiţi, să îţi dai pe faţă neputinţa? La ce bun să te lamentezi, să-ţi plângi de milă, când fiecare îşi ştie propriile neputinţe şi chiar nu vrea să mai asculte şi pe altcineva plângându-se? Nu îi ajută pe cei care – tot mai plictisiţi, mai dezinteresaţi - te ascultă şi nu te ajută nici pe tine, cel care te văicăreşti.

Să cârteşti împotriva răului (a „circumstanţelor nefavorabile”) înseamnă tot o risipă nesăbuită de energie. Şi o greşită înţelegere a rostului pe care îl are în desăvârşirea noastră, în lămurirea noastră, ceea ce – convenţional – credem că este răul, strâmbătatea…

Cuviosul avvă a reuşit să sintetizeze admirabil învăţătura patristică. Noi însă, în această lume înnebunitoare, suntem – vai, din toate părţile – ispitiţi să ne războim între noi, să ne panicăm, să ne văităm de una sau de alta şi, fireşte, să cârtim împotriva a ceea ce ni se pare greşit, strâmb, rău. Într-un sens, am putea spune că suntem condamnaţi la risipire, la abatere, la distragere a atenţiei. Este, această lume suprasaturată de entertainment, însăşi crucea noastră izbăvitoare. Pe lângă care putem să trecem sau pe care putem să ne-o asumăm.