Vizita la profesorul meu de georgrafie din gimnaziu (cu care mă întâlnesc mereu la Filarmonică) mi-a amintit de orele petrecute în compania dlui Laudacescu, pe când eram proaspăt ieşit din adolescenţă şi îmi părea că, asemenea lui Stephen Daedalus următor întâlnirii lui cu Leopold Bloom, am găsit - în el - un tată. Am depănat astfel amintiri din şcoală (profesori, elevi de atunci), am schimbat impresii despre impostura din mass media, am încercat să deosebim ortodoxismul (pompieristic, self-righteous, „ideologizant”) de ortodoxie (înţeleasă ca „firea omului” - vezi Pr. Rafail Noica şi ca „devenire întru fiinţă” – vezi Constantin Noica). Asta apropo de nevrednicia unor preoţi ortodocşi (faţă de – nu mă-ndoiesc de asta – decenţa, omenia, şcolirea, elocvenţa, priceperea etc. altor preoţi romano-catolici), şi de atmosfera bătrânicioasă din multe biserici de ţară ortodoxe (faţă de aerul respirând a modernitate şi eleganţă, bun gust etc. din majoritatea bisericilor romano-catolice). I-am povestit atunci dlui profesor (la o îngheţată şi-un suc de pere, pe care le-am savurat în curtea casei sale) „filmul” apropierii mele de taina liturghiei (deci de spiritualitatea / duhovnicia ortodoxă) via Tarkovski, Abuladze, Dostoievski, Steinhardt, Rubliov, câţiva teologi (Evdokimov, Bulgakov, Florenski, Soloviov, Uspenski, Quenot, Stăniloaie), seria Filocaliei, Patericul, Biblia, muzica psaltică, Franky Schaeffer (la care am ajuns – culmea! – pe filieră...baptistă). „Filmul” său este mai puţin „livresc” şi mai direct ca experienţă first hand - pe dlui l-a impresionat profund seninătatea şi demintatea suferinţei soţiei (catolice), a cărei amintire o poartă vie în suflet până azi. Am recunoscut că, deşi (asemenea lui Bulgakov) mă simt în continuare sedus de frumuseţea ortodoxiei, nu am - în momentul de faţă – un duhovnic. Nădăjduiesc să-mi aflu unul (deşi unii duhovnici mai aspri – cum a fost Pr. Cleopa – au spus că mireanul este cel ales de duhovnic, nu invers), mai cu seamă că Theodor, care participă sacramental la slujbele Bisericii, ne ajunge din urmă: curiozitatea lui intelectuală – în plină formare – va pretinde (o face deja) răspunsuri la nenumăratele sale întrebări. Altfel, nu este de dorit ca el să ne ajungă din urmă pe noi, cei „copii la minte” şi „oameni mari la răutate” ci noi se cuvine să redevenim ca pruncii pentru a intra din împărăţia îndoielii, neîncrederii şi clevetelii în împărăţia bucuriei, unde Theodor este acum zeu. Probabil că nu am fost – şi nu sunt încă – suficient de pregătit pentru o astfel de întâlnire. Un lucru e sigur: nu am simţit acea „chimie” atât de necesară „lipirii” sufleteşti de un duhovnic. Nici unul – vorba cântecului Zăpada palmei tale (pe care Theodor a reînceput să-l fredoneze şi să-l cânte la pian) - nu mi-a luat „lumina” (curiozitatea şi interesul pentru – să zicem – artă, lume - whatever their convictions or creed) ca să pot zbura doar în oarba dragoste a sa.Azi ne-am cumpărat nişte boxe pentru CD player-ul primit de la Adrian Enescu. Am fost, toţi trei, impresionaţi de sound-ul primelor discuri ascultate cu acest aparat: Invisible movies, Oxygene, Chronologie. Seara am mers la Gala Absolvenţilor Colegiului Naţional de Artă Ion Vidu. Orchestra Filarmonicii (dirijată de Radu Popa) a avut ca solişti şase viitoare stele, şase adolescenţi născuţi în anul Revoluţiei (1989) care sunt, încă de pe-acum, artişti care promit: Sandra Berariu (solo vioară / Ţigane de M. Ravel), Alexandru Mocan (tenor / „Sărmane lăutar pribeag” din opereta Lăsaţi-mă să cânt de Gherase Dendrino), Emil Petrean (fagot / Concertul în Si bemol pentru fagot şi orchestră KV 191 de Mozart), Rebeca Cornea (harpă / Fantaisie de Th. Dubois), Larisa Sceadei (marimbă / Concertul nr. 1 pentru marimbă şi orchestră de N. Rosauro), Victor Părău (pian / Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Saint-Saëns). Pentru strădaniile lor, pentru ţinuta lor artistică sala de la Capitol merita să fie plină. Oricum, din câţi au fost, 90% erau elevi de liceu – prieteni, colegi, rude ale tinerilor muzicieni.
