Wednesday 19 December 2007

Leagănul

Eram aşa de obosit
şi sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.

Pe dealuri zorile îşi deschideau pleoapele
şi ochii înroşiţi de neodihnă.

Pierdut - m-am întrebat:
Soare,
cum mai simţi nebuna bucurie
de-a răsări?

Şi-n dimineaţa-aceea fără somn
cum colindam cu paşi de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-şi ţeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.

L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn şi poate-ntâiul vis.

Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
şi fără să-nţeleg de ce
m-am prăbuşit
şi-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.

Eram aşa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinereţe
şi de râs.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
- ca prunc.

(Lucian Blaga, 1920)

The narrow path

Cât de mult mă doare – îi scrie Nicolae Steinhardt lui Virgil Ierunca, în Dumnezeu în care spui că nu crezi - când îmi spui că vezi în mine un creştin! Numai creştin nu cred să fiu! Singura mea consolare este de a vedea pretutindeni şi mereu cât de înfiorător de greu de greu este să ne însuşim măcar elementele creştinismului. Ori cădem uşor în păcatul de angelism, ori ne paşte moralismul puritan şi la pruderie, ori ajungem la ororile stalinismului, ori ne înţepenim în datine – de nu în superstiţii; ori reducem creştinismul la nişte biete regului şi la nişte greu îndurate abţineri...Cât e de greu!

An de an

Cad ninsori adevărate

peste-nveşnicite sate

urcând alb, de subsuori

sufletul meu lângă nori

când ne vin colindători.


Cad ninsori, mai cad, vezi bine

peste blândele coline

şi sub streşini de cuvânt

lerui-ler răsună-n gând.


Plita uliţei măsoară

în asfaltul ei de ceară

paşi cu număr mic la ghete

feţi mult prea frumoşi în cete

bătând suple aciuaie

măşti de datină, buhaie

care an de an vestesc

în grai bun şi românesc

că sub neaua din câmpie

grâul nou a prins să-nvie.


Cad ninsori adevărate

peste-nveşnicite sate

şi prin pânzele de zori

ca de-atâtea mii de ori

vin spre noi colindători

şi e semn c-am fost şi-om fi

cât colindul s-o rosti.

(Lucian Avramescu)