The Duellists

Scrima e o ştiinţǎ. Dragostea e o pasiune. Duelul e o obsesie – anunţă, cu o abilă ştiinţă a PR-ului, afişul filmului britanic The Duellists / Dueliştii, debutul în lung-metrajul de ficţiune al regizorului Ridley Scott. Primul film i-a adus celui care avea să mai regizeze, între altele, Alien, Blade Runner, 1492 - Conquest of Paradise, Gladiator, Kingdom of Heaven, un segment din All the Invisible Children Premiul Opera Prima pentru Cel Mai Bun Regizor la Cannes (1977) şi Premiul David di Donatello (1978) pentru Cel Mai Bun Regizor şi Cel Mai Bun Film Strǎin.
Cu o bogatǎ experienţǎ în publicitate şi scurt-metraj (a semnat peste 1500 de reclame) şi dupǎ studii de artǎ şi design, Ridley Scott izbuteşte în Dueliştii un admirabil exerciţiu de virtuozitate stilisticǎ, mai cu seamǎ ca imagine (operator: Frank Tidy), compoziţie plasticǎ (decoruri: Bryan Graves, Peter J. Hampton) şi muzică (Howard Blake). Fiecare duel este pus în scenǎ într-un mod diferit, regizorul fiind mereu atent la orice detaliu scenografic (Scott şi-a recunoscut influenţa lui Stanley Kubrick din Barry Lyndon), adesea în detrimentul dramaturgiei (scenariul: Gerald Vaughan-Hughes, după nuvele de Joseph Conrad). Se spune chiar că sǎbiile au fost conectate la nişte baterii pentru a produce scântei, iar Harvey Keitel a fost grav electrocutat de câteva ori în timpul filmărilor.
Aşadar, doi ofiţeri - visceralul Gabriel Feraud (Harvey Keitel) şi raţionalul Armand D’Hubert (Keith Carradine) - din armata lui Napoleon devin celebri datoritǎ obsesiei lor de a se duela. Motivul: mândria rǎnitǎ a unuia dintre ei (Feraud). Disputa lor se întinde pe parcursul a 16 ani, iar filmul îi surprinde în peregrinǎrile lor prin Polonia şi chiar Rusia, unde numai iarna asprǎ îi împiedicǎ sǎ se dueleze. Dupǎ întoarcerea lor în Franţa, regimul se schimbǎ şi Feraud este arestat pentru trǎdare, dar D’Hubert (devenit ofiţer de rang înalt) intervine şi îi salveazǎ viaţa pentru a se putea duela din nou. Un armistiţiu ironic pune capǎt duelului. D’Hubert („vocea raţiunii”), mereu folosindu-se de fair play, are ultimul cuvânt înaintea colericului Feraud: You have kept me at your beck and call for fifteen years. I shall never again do what you demand of me. By every rule of single combat, from this moment your life belongs to me. Is that not correct? Then I shall simply declare you dead. In all of your dealings with me, you'll do me the courtesy to conduct yourself as a dead man. I have submitted to your notions of honor long enough. You will now submit to mine.
Dacă este adevărat că – (şi) în artă - vorbind despre un lucru, poţi vorbi, de fapt, despre altceva, atunci Dueliştii este o asemenea operă „cu cheie”. La un prim nivel de lectură, povestea filmată de Scott poate să pară destul de comună, fără pretenţii. Abia „citită” la un al doilea nivel, atunci când îi desluşeşti „jocul secund”, ea se dovedeşte dintr-o dată profundă, cu tulburatoare semnificaţii. „Un neliniştitor eseu despre violenţă – scria Aurel Bădescu în Cinema - e acest Dueliştii, superb în plastica sa, exact, extrem de exact în „jocul” ideilor. Ideea că violenţa fizică antrenează , de la sine, şi o violenţă morală, psihică, infinit mai periculoasă. Ideea că – oricat scepticism ar „funcţiona” în acest sens – raţiunea poate domina şi reduce la tăcere violenţa.”.

Under pressure

There is no gain without pain. Stalker’s wife is right: Even if our life were without grief, it wouldn’t be any the better for it. It would be worse. Because it would be without happiness and without hope. People make mistakes, the world is full of freaks, shit happens. If only we had the nerve to face the pressure. In some sense, the most oppressed ones (the prisoners who have survived the most horrifying tortures) are the happiest, as they have learned to endure, to resist humiliation. They haven’t skipped that tough (but necessary) class. Most of us have. In fact, they underwent an advanced level (or even a proficiency) course of what may be called character fortification. They did a master degree in self-abasement. By a constant self-indulgence into various pleasures we do weaken ourselves. (It's a well known fact that little of what we like does us good.) That is why at times we are reminded that being responsible and sensible is a real treasure. Unfortunately, we come to understand this once a bit too late. Then we also realize that there is no sin apart from stupidity (= not using one's sense of humour).

Sisyphus is right, too: we do have to keep struggling. There is no other way. And perhaps little diplomacy helps. It has never hurt anybody. Only that I did miss the diplomacy classes when I was very young, and now I have to work much harder (on exorcizing my pride) if I want to catch up. Yet, had I any love in me for the madding crowd, would I need to think of diplomacy? Well, it’s rather impossible to love mankind in general, I agree. What I could do though is be more patient, understanding, and forgiving - after all, it is a sanitary method.