Tuesday, 23 November 2010

Almanah Cinema 1983

Almanahul Cinema 1983 debutează (după câteva pagini ce ridică în slăvi „uriaşul efort constructiv şi înnoitor” din „filmele construcţiei socialiste”) cu rubrica „Panoramic românesc”. Sunt semnalate filmele care urmează să fie lansate în acel an. Între ele: Căruţa cu mere (George Cornea), Dragostea şi revoluţia (Gheorghe Vitanidis), Întunericul alb (Andrei Blaier), O lebădă iarna (Mircea Mureşan), Escapada (Cornel Diaconu) - titluri azi uitate sau prăfuite, ce figurează uneori în programele TV atunci când sunt difuzate filme româneşti cu toptanul. Pe lângă acestea se mai aflau, înainte de start, o frescă socială susţinută în principal de actori (Pe malul stâng al Dunării albastre de Malvina Urşianu), câteva filme de aventuri (Misterele Bucureştilor de Doru Năstase, Racheta albă de Cristiana Nicolae, Comoara de Iulian Mihu, Viraj periculos de Sergiu Nicolaescu, Lovind o pasăre de pradă de Iosif Demian), o dramă psihologică (Singur de cart), o super-comedie ce avea să devină în scurtă vreme campioană la box office (Buletin de Bucureşti de Virgil Calotescu), o melodramă (Mult mai de preţ e iubirea de Dan Marcoci), precum şi opus-uri evergreen ca: Fructe de pădure (de Alexandru Tatos, un film al „visurilor spulberate, al compromisurilor pe care le facem uneori cu viaţa, al forţei şi frumuseţii morale care-ţi dau puterea să te ridici, chiar şi atunci când pari iremediabil căzut, dar şi al răului pe care-l putem face din uşurinţă şi din inconştienţă, schimbând cursul unui destin), un film de montaj, „un cocteil, un evantai de filme din diferite etape, care – toate la un loc – povestesc un alt subiect, un alt film” (Quo vadis homo sapiens? de Ion Popescu-Gopo), Întoarcerea din iad (de Nicolae Mărgineanu), Ochi de urs (de Stere Gulea), Sfârşitul nopţii (de Mircea Veroiu). Alte două filme au avut premiera întârziată vreme de doi ani: Glissando (de Mircea Daneliuc) şi Imposibila iubire (titlul provizoriu: Intrusul) de Constantin Vaeni, un film al cărui erou „traversează o experienţă tragică din care iese purificat”. În fine, Faleze de nisip (de Dan Piţa, în care „conflictul principal se declanşează între un om realizat din punct de vedere social, profesional, un om la apogeu şi un altul, aparent un „nimeni”, în fond mult mai puternic, mai rezistent psihic”) a ieşit în premieră la timp (ianuarie 1983), însă a fost scos de pe ecrane „cu interdicţie”, nemaifiind pomenit deloc, până la a doua sa premieră din 1990.

Un grupaj sub genericul „Film şi societate” adună părerile unor regizori, scenarişti, actori despre „societatea anilor noştri” şi felul în care ea „se regăseşte – expresiv, palid, insuficient – în filme”, despre filmele care le-au reţinut atenţia, despre reuşite şi nereuşite personale, precum şi despre ceea ce s-ar putea face „pentru îmbunătăţirea calităţii filmului nostru, pentru ca el să exprime într-adevăr societatea noastră de azi în toată complexitatea ei”. Eugen Barbu se declară „sătul de impostură” pentru că „să copiezi scene din filme străine şi să le iscăleşti este la îndemâna oricui”. Leopoldina Bălănuţă crede că filmul românesc este „palid”, asemenea „plantei care, obişnuită să-şi tragă seva din pământ, este pusă într-o glastră, chiar dacă e pusă de mâini îndemânatice şi sub supravegherea celor mai binevoitoare priviri”. Filmele care i-au reţinut atenţia (şi care „au dovedit un înalt profesionalism, originalitate, vocaţia muncii, a gândului exprimat în imagine cinematografică) poartă semnătura unor cineaşti ca: Andrei Blaier, Liviu Ciulei, Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Iulian Mihu, Lucian Pintilie, Ada Pistiner, Dan Piţa, Alexandru Tatos, Dinu Tănase, Mircea Veroiu, Alexa Visarion. Carmen Galin crede că „publicul nostru pe care noi îl credem prea naiv şi prea puţin pregătit ne dă adesea dovada maturităţii sale. El vrea poate chiar mai mult decât noi filme adevărate, filme puternice, întregi, şi trebuie să ţinem seama de ceea ce a primit el cu braţele deschise”. Amza Pelle e de părere că „cinematografia noastră oglindeşte încă palid mutaţiile survenite în conştiinţa contemporanilor”, că „filmăm cu prea mult dialog şi prea puţină acţiune psihică, prea puţin subtext, prea puţină trăire”, că „este o greşeală să filmăm probleme neglijând oameni”. Victor Rebengiuc este laconic: „De 20 de ani de când fac filme am răspuns mereu la întrebări de acest fel. Pentru următorii 20 de ani nu mai am nimic de propus.” Tora Vasilescu pledează pentru respectul faţă de adevăr: „Filmul ar trebui să pornească de la o idee majoră, reală, semnificativă! Să reuşească să-l conducă pe spectator către el însuşi, ajutându-l să îşi descifreze sensul propriei existenţe! Să ne ferească de soluţii prefabricate, moralizatoare cu orice preţ!” În fine, Florin Zamfirescu găseşte o sugestie ironică: „aş sugera ca genericul filmului românesc, veşnic incomplet, să se compună pe viitor şi din numele acelora care au greaua sarcină de a verifica opera de artă”. Adică – înţelegem noi, cititorii - cenzorilor care asigurau „securitatea” filmelor şi a celor care le realizau.

Valerian Sava sondează psihologia şi critica spectatorului de film, cu aplicaţie la 73 de filme ce au avut premiera în anii 1980-1982. În topul satisfacţiei se numărau filme ca: Proba de microfon, Croaziera, Blestemul pământului, blestemul iubirii, dar şi producţii comerciale sau moralizatoare „pentru tineri”, precum Fata morgana şi Ana şi „hoţul”.

Constantin Pivniceru vrea să afle „de ce şi cum captează filmul sensibilitatea miliardelor de spectatori”. Produs tipic al epocii noastre, filmul – ca fenomen – se subsumează „condiţiei umane într-un spaţiu istoric dat”. astfel, „homo cinematograficus nu este ficţiune, nici inovaţie lingvistică, ci reflectarea unei realităţi psiho-motoare, care a modificat comportamentul la nivelul individului”. Fruct al inteligenţei tehnice, filmul ca artă este surclasat de filmul ca „inovaţie tehnică”. Abia mai târziu, familiarizaţi cu spectacolul cinematografic, spectatorii a devenit „critici tehnici şi artistici”. Factori care au determinat mersul la cinema sunt, în opinia lui Pivniceru: creşterea demografică şi urbanizarea, asociate cu industrializarea şi exodul a milioane de indivizi de la sat la oraş, care favorizează „atragerea unui public mereu proaspăt, format în majoritate din oameni simpli, dezrădăcinaţi, însinguraţi, care în loc să mai meargă la biserică vin la cinema, unde participă la un alt ritual, magia de umbre a filmului, ce le satisface sentimentul de colectivitate, instinctul de solidaritate”. La rândul său, Romulus Căplescu face o „incursiune într-un viitor care devine prezent”, scriind despre revoluţia „video”.

Sub genericul „Familia ca personaj: mama, tata, epoca şi eu”, Alice Mănoiu realizează o retrospectivă subiectivă, din care nu lipsesc: Facerea lumii (Gheorghe Vitanidis), Asul de pică (Milos Forman), Delict din dragoste (Luigi Comencini), Noaptea (Michelangelo Antonioni), Fragii sălbatici (Ingmar Bergman), Stop-cadru la masă (Ada Pistiner), Insula (Kaneto Shindo), Nunta de piatră (Dan Piţa, Mircea Veroiu), Ana şi „hoţul” (Virgil Calotescu), Călina roşie (Vasili Şukşin), Casa dintre câmpuri (Alexandru Tatos), Învingătorul (Tudor Mărăscu), Trecătoarele iubiri (Malvina Urşianu). Autoarea consideră că tinerii debusolaţi din filmele americane (şi trimiterea este, de această dată, la Taking Off / Decolarea de Milos Forman) ratează „tot zborul”, fiind „noi îngeri trişti cu feţe murdare, născuţi pentru a pierde într-o lume nebună, nebună, nebună”, care „întregesc portretul unei epoci în degringoladă”. Este vremea când „tinerele vlăstare” din ţărişoara noastră cântau refrenul „Noi în anul 2000”. Schimbarea de macaz din 1989 avea să demonstreze câte şanse mai aveau tinerii rătăciţi din România să mai capete „o busolă” şi să se mai redreseze după „momentele de derută ale tinereţii”.

Eva Sârbu trece în revistă câteva filme „străbătute de „angoasa existenţială” în grupajul „Singurătatea acum 20 de ani”: Tăcerea (Ingmar Bergman), Gustul mierii (Tony Richardson), Tandreţe (Tatiana Lioznova), Deşertul roşu (Michelangelo Antonioni), Cuţitul în apă (Roman Polanski) şi Gioconda fără surâs (Malvina Urşianu).

Aura Puran alcătuieşte o mini-antologie SF, sub titlul „Spre viitor…cu 24 de fotograme pe secundă”. Sunt prezentate micro-fişe la filmele: Metropolis (Friz Lang), Războiul lumilor (Byron Haskin), Planeta interzisă (Fred Wilcox), Invazia hoţilor de trupuri (Don Siegel), Dr. Strangelove (Stanley Kubrick), 2001 - Odiseea spaţială (Stanley Kubrick), Fahrenheit 451º (François Truffaut), Solaris (Andrei Tarkovski), Soylent Green (Richard Fleischer), Rollerball (Norman Jewison), Războiul stelelor (George Lucas).

Unul din ultimele grupaje, „Mari dispăruţi”, evocă personalităţile celor care au fost: Greta Garbo, Romy Schneider, Ingrid Bergman, Steve McQueen şi Henry Fonda. Pe ultima pagină a Almanahului Cinema 1983 ne priveşte, razant, Katie din All That Jazz (Bob Fosse) - „primul musical tragic din istoria cinematografului”.



Almanah Cinema 1983 (192 pag.) / Redactor-şef: Ecaterina Oproiu / Redactori responsabili de număr: Adina Darian şi Mircea Alexandrescu

2 comments:

P. Ionescu said...

Nu ne-ar strica nici astazi un asemena... almanah.

Felicitari pentru... toate aceste... readuceri in prim plan, sa le spunem.

saskiul said...

Multumesc. Subscriu: si mie mi-e dor de un astfel de almanah. Dar ar trebui sa luam "la pachet" si balastul ideologic aferent. Am mai postat pe facebook si pe Liternet cateva recenzii despre almanahuri, filme, cineasti din "anii aia"...