Maşina de orbit secunde

e destul să ştim că noi doi

vom muri…

că dragostea noastră este un privilegiu sezonier

că vara

şi primavara

şi iarna dragostei noastre sunt totdeauna pe sfârşite,

că buzele tale

atât de dumnezeiesc legate de buzele mele

vor deveni hârtie creponată

la geamul cavourilor cu blazon…

e destul să ştim că noi doi vom muri

pentru a scutura toţi copacii

din pădurea dragostei noastre

cu masina de orbit secunde

e destul să ştim că noi doi

vom muri

că îmbrăţişarea noastră de acum

nu-i decât o haltă de tren personal,

că în gara sărutului nostru

trenul eternităţii

nu stă decât foarte puţin

e destul să ştim că noi doi vom muri

pentru ca buzele noastre

să nu se mai sărute

pentru ca ochii noştri să nu se mai privească,

pentru ca vorbele noastre să nu se mai adune

silabă cu silabă,

e destul să ştim,

pentru a ne sfărâma singuri

ţeasta

(Lucian Avramescu)

O dublă stea

el a venit cu-n pumn de fragi

pentru ea, pentru ochii ei dragi

dar ea nici o vorba n-a spus

şi atunci el s-a dus, s-a dus

şi de-atunci când vine vara dintre zări

pentru ea încep lungi aşteptări

fragii mor şi vara trece într-o zi

ca un tren ce nu-l mai poţi opri

ce destin ciudat când unul dintre noi

e cu celălalt şi totuşi nu fac doi

când el sau ea o clipă uită

că dragostea e-o dublă stea

ea a venit în chip de dor

dând contur stării lui de nor

dar el nici o vorbă n-a spus

şi atunci ea s-a dus, s-a dus

şi de-atunci în lume nu-şi mai află loc

fără ea norocu-i nenoroc

zile trec şi toate nopţile îl dor

rătăcind în starea lui de nor

ce destin ciudat când unul dintre noi

e cu celălalt şi totuşi nu fac doi

când el sau ea o clipă uită

că dragostea e-o dublă stea

ce destin ciudat să-ţi pară efemer

tot ce ai visat

şi-apoi să dai de cer

...când el şi ea şi-aduc aminte

că dragostea e-o dublă stea...

O dublă stea

lyrics: Dan Verona

music & orchestration: Adrian Enescu

voice: Aura Urziceanu

Amor, amor...

Lucrarea lui Cornel Ciomazgă este un (pseudo-)roman inspirat din două cazuri de sechestrare de persoane pe care le-a „contopit” într-unul singur. Cartea are nucleu narativ, personaje „cu probleme”, răsturnări de situaţie, are intrigă. Este o mărturie a sublimului dialog dintre om şi „omul din om” născut de „Mângâietorul, Duhul Adevărului”, ce se aşterne acolo unde este lăsat să intre. Iar unde i se închide uşa rămâne la poartă sau trece pe lângă (cazul tatălui care se spânzură, al mamei care cu foarte mare greutate se „recuperează” din zonele demonico-isterice ale cărei prizonieră devenise etc.). Lucrarea e mai degrabă un eseu cu plot, cu „personaje”, cu multe pasaje decupate din Sfinţii Părinţi (Pateric), din Scriptură. Sigur, „suflul” cărţii este asertiv „duhovnicesc” şi „deznodământul” poveştilor se află în „îmbisericirea” personajelor. Piscul cel mai înalt este, desigur, Împărtăşania la care personajele ajung adesea după multe peripeţii (sminteli, rătăciri). Totuşi, felul în care ne este oferit acest „as salvator”, această „perlă de mare preţ” - care e mintea îmbisericită a „făpturii celei noi” - nu mi s-a părut pompieristic, declarativ, „popesc”.

Totul se petrece într-un sat unde reporterul-raisonneur observă, studiază, descoperă drame, secrete de familie etc. Toate aceste drame (un tânăr renunţă să mai vorbească şi tot satul, părinţii inclusiv, cred că e surdo-mut, devenind astfel martorul atâtor fărădelegi comise de cei din preajma sa şi într-o zi, după mulţi ani, se mărturiseşte în biserică, după Sf. Liturghie, în faţa întregii comunităţi, demascând totodată şi faptele abominabile al căror martor a fost atâta vreme; o soţie îşi înşeală bovaric multă vreme bărbatul – un eminent doctor, cam egoist însă – cu acest mut, între alţii; o tânără este sechestrată vreo 15 ani de mama ei pentru că, saşă fiind, nu acceptă ca fiica să i se mărite cu un român, viitor preot ortodox etc.) se limpezesc prin Spovedanie (se face referire, pe câteva pagini, la dificultatea de a găsi un duhovnic, de a te „disponibiliza” spre mărturisire, la „Ortodoxia pătimitoare”, la confuzia morală din zilele noastre etc.), prin auto demascare, prin revenirea la sine, prin restaurarea treptată şi dureroasă a firii decăzute a omului. Cum anume? Prin - sticto sensu – convertire (asistăm la un botez - ortodox, desigur - în împrejurări deosebite, undeva într-o peşteră locuită de un sihastru), hirotonire şi călugărie.

Am găsit câteva consideraţii interesante despre iubire (în stilul cărţilor lui Paul Evdokimov: Taina iubirii, Femeia si mântuirea omului) „Louis Lavelle afirmă că a iubi înseamnă a intra în emulaţie cu un altul care ne ajută şi pe care îl ajutăm, care ne naşte şi pe care îl naştem în iubirea care ne uneşte”; „persoana iubitoare îşi creează singură persoana pe care o iubeşte, iubirea este forţa uriaşă prin care omul, aidoma unui demiurg, biruie neantul prin crearea semenilor săi”. Într-una din poveşti, o soţie adulteră, slabă fiind (dar câţi pot fi tari într-o atare situaţie?) alege, la începutul căinţei ei calea sinuciderii (prin supradoză de somnifere) şi – cum altfel? – o minune o va lăsa în viaţă. Zicem noi: ca să aibă vreme destulă să se căiască, ceea ce se va şi întâmpla. Astfel, paralizată, mai trăieşte câţiva ani, îngrijită de soţul care o venerează. Într-un fel s-ar putea spune că suferinţa (imobilizarea la pat) a învăţat-o să dea vieţii adevăratul sens…Ah, amor, amor…