Dostoievski e profet (şi) în Jurnal de scriitor. Iată: „Se apropie triumful depin al ideilor, în faţa cărora pălesc sentimentele dragostei de semeni, setea de adevăr, sentimentele creştineşti, cele naţionale şi chiar cele de mândrie naţională a popoarelor europene. În schimb, vine epoca materialismului, a stetei oarbe, carnivore de bogăţie materială proprie, setea de a strânge bani prin orice mijloace, căci acestea au fost recunoscute drept scop suprem, raţiune, libertate, în locul ideii creştine de mântuire doar prin unirea frăţească şi cât mai strânsă a oamenilor.” (vol. II, p. 363) Surprinzătoare sunt şi consideraţiile despre vise, în care mărturiseşte că îşi visează fratele mort. Acesta ia parte la activităţile sale zilnice, ştiind că murise. Raţiunea nu îi contrazice visul: „cu raţiunea se petrec în vis chestii absolut de neconceput”. Sau rândurile în care descrie visul în care şi-a „văzut” cu ochii – unghi subiectiv, ca în filmul Vampyr, de Dreyer – propria înmormântare. În vol. III găsesc o fascinantă pledoarie pentru fantasticul din realitate, nu din „miraculos”. Realul, vasăzică, este – atunci când îl privim fără prejudecăţi – mai fantastic şi mai surprinzător decât fantasticul: „Cel mai miraculos poate fi, foarte adesea, ce se petrece în realitate. Mai întotdeauna vedem realitatea aşa cum vrem s-o vedem, cum dorim a priori să ne-o explicăm. Iar dacă uneori analizăm şi distingem altceva decât am vrut să vedem, dacă remarcăm ceea ce este în realitate, atunci cele văzute le luăm de-a dreptul ca pe un miracol. Aşa ceva se întâmplă foarte des şi, vă jur, uneori credem mai degrabă într-un miracol sau într-o imposibilitate decât în realitate, decât în adevărul pe care nu dorim să-l vedem. Şi aşa se întâmplă mereu pe lume, în asta constă toată istoria omenirii.”
În multe pasaje din Jurnal Dostoievski ia apărarea poporului, gloatei fiindcă „pentru popor, ceea ce este mârşav în public, este mărşav şi îndărătul uşilor închise”. Frumos spus. Îmi aminteşte de Constantin Noica, atunci când scria despre lucruri pe care nu se cuvine a le făptui nici chiar atunci când nu ne vede nimeni – dovadă supremă a manifestării conştiinţei omeneşti, a datoriei de om.
În alte părţi se referă (asemenea lui Emienscu, în poeziile sale Junii corupţi, Epigonii, Scrisoarea III, Ai noştri tineri) la tineretul rus ce „n-are mentori, aici e buba! Şi câtă nevoie are de ei, cât de des s-a precipitat cu entuziasm pe urmele unor oameni care, deşi n-au meritat, au fost cât de cât sinceri!”
Despre amintirile uitate (adică acelea care îşi rămân undeva, în memoria afectivă, atunci când ai uitat totul): „Omul nu poate trăi fără ceva sfânt şi preţios, purtat prin viaţă din amintirile copilăriei. Unii, probabil, nici nu se gândesc la aceasta, dar îşi păstrează amintirile în subconştient. Aceste amintiri pot fi chiar dureroase, amare, însă şi o suferinţă trăită se poate preface mai târziu într-un lucru sfânt pentru suflet. În general omul este astfel creat încât să-şi iubească suferinţa trăită.”
Dostoievski se întreabă – la modul cel mai serios – cine poate răspunde la toate întrebările grave care îi frământă pe oamenii din popor. „De fapt cine se găseşte mai aproape de popor? Clerul? Însă clerul nostru nu mai răspunde de mult la întrebările poporului. Cu excepţia unor preoţi adesea anonimi, necunoscuţi, tocmai pentru că nu caută nimic pentru sine şi trăiesc numai pentru cei păstoriţi, deci cu excepţia unor preoţi ce mai ard încă de râvnă faţă de Hristos şi, din păcate, sunt extrem de puţini la număr, se pare că ceilalţi, în cazul în care li s-ar cere nişte răspunsuri, le-ar da probabil prin denunţ. Alţii îşi storc atât de mult enoriaşii, încât nimeni nu vine la ei să-i întrebe ceva.”
Familia modernă are, în concepţia lui Dostoievski, un „caracter întâmplător”. Motivul? „...părinţii actuali, în ceea ce priveşte familia lor, au pierdut orice idee generală, orice idee comună pentru toţi părinţii, care să-i facă solidari unii cu alţii, în care să creadă ei înşişi şi să-i deprindă pe copii să creadă aşa cum cred şi ei, să le transmită şi copiilor această credinţă în viaţă. (...) Dar în timpurile noastre nu există ordine, întrucât nu există nimic comun, nu există niciun liant în care părinţii să creadă; în locul acestei idei există sai: 1) o negare pură, totală a ceea ce a fost înainte (negare şi atât, fără nimic pozitiv); sau 2) nişte tentative de a spune un lucru pozitiv, dar care nu este comun şi nici nu are calitatea de liant, ajungându-se să avem câte bordeie, atâtea obiceie, adică tentative făcute de grupuri mici de oameni sau de indivizi izolaţi, fără experienţă, fără practică, tentative în care nu au încredere deplină nici măcar cei care le-au iniţiat. Aceste tentative, chiar dacă uneori debutează excelent, sunt inconsecvente, incomplete, câteodată chiar de-a dreptul revoltătoare, în genul acceptării în bloc a tot ceea ce era înainte interzis, pe baza principiului că tot ce e vechi e stupid, şi asta până la cele mai neroade extravaganţe, de pildă până la a le permite copiilor de şapte ani să fumeze sau 3) în sfârşit, o atitudine leneşă faţă de ceea ce se impune făcut, nişte părinţi indolenţi şi trândavi, egoişti: ‚Eh, fie ce-o fi, n-are rost să ne batem capul, copiii noştri vor porni în viaţă ca toţi ceilalţi, vor fi în rând cu ceilalţi, numai că tare ne-am săturat de ei, mai bine nu-i aveam!’ Rezulatul: dezordinea, dezmembrarea şi caracterul întâmplător al familiei ruseşti.”
