Această mare e acoperită de adolescenţi...

Pericopa evanghelică de azi (mersul pe ape), împreună cu lecturile despre smerenie (dinaintea momentului Împărtăşaniei) mi-au amintit de poemul Adolescenţi pe mare, de Nichita Stănescu (Această mare e acoperită de adolescenţi / care învaţă mersul pe valuri, în picioare, / mai rezemându-se cu braţul, de curenţi, / mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare. / Eu stau pe plaja-ntinsă taiată-n unghi perfect / şi îi contemplu ca la o debarcare. / O flotă infinită de yole. Şi aştept / un pas greşit să văd, sau o alunecare / măcar pân' la genunchi în valul diafan / sunând sub lenta lor înaintare. / Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan / au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.) Adolescenţa rămâne, înainte de orice, vârsta când mersul pe valuri este cu adevărat posibil. Şi pilda aceasta a mersului pe valuri se adresează tot copilului (adolescentului) din noi, cu chipul încă nesluţit de măşti, de riduri. Practic, o predică are ca scop „demachierea” noastră – proces extrem de migălos prin care masca, adesea lipită de piele cu un fel de super glue ultrarezistent, este dată jos cu piele cu tot. Adolescenţa – vârsta la care colivia măştilor n-a apucat să ne acopere chipul, să ni-l pătrundă până în epiderme. Adolescenţa – vârsta la care nu e nevoie de „şedinţe” de redescoperit smerirea, pentru că smerenia, bunătatea, curăţenia inimii sunt la ele acasă.

Theodor, observ cu încântare, este tot mai pe fază la Liturghie şi ştie când trebuie să se ridice în picioare, fără să mai fie atenţionat (când se citeşte din Evanghelie, când se rosteşte Crezul, când se spune Tatăl nostru). Azi, pe seară, i-am prezentat jocul de moară (for visually impaired people) luat în Munchen. E un exerciţiu bun – înainte de a învăţa la règle du jeu – să se deprindă cu board-ul, cu piesele etc.

Friends

Înduioşător (şi înfricoşător) ritul ortodox/răsăritean al slujbei de îngropăciune, al slujbelor ulterioare de pomenire a celor „adormiţi în Domnul”, prin care cei rămaşi – încă – în viaţa pământească Îl roagă pe Bunul Dumnezeu să Se îndure şi să îi miluiască pe cei plecaţi, pentru ca să se întâlnească, eventually, cu El. Formidabilă dorinţa exprimată de cei „dreptcredincioşi” de a se reîntâlni – cu toţii – acolo „unde nici nu se însoară, nici nu se mărită”, de a se ruga pentru „tot neamul” celor adormiţi, pentru „tot neamul” celor vii. Ce straniu sună, mai ales în vremurile noastre atât de specializate în schisme, în deosebiri, în autonomie şi spirit independent, individualist. Slujba de înmormântare, ca şi cea de pomenire a morţilor, este concepută în Răsăritul ortodox ca o necesară pregustare la iminenta călătorie în infern, cu craniul hamletian în mână. To be or not to be – that is the question, chiar şi după cinci sute de ani de la dilema shakespeariană.

Seara - împreună cu OB, MM, T&C – am fost la amicii noştri D&L (care ne-au aşteptat cu home made pizza, beer, and icecream) să le vedem casa cea nouă - how beautiful a feeling to spend time with friends: impresionant spaţiu, cu gust mobilat şi – datorită numeroaselor „ferestre spre cer” (icoanele bizantine din fiecare încăpere) – user/guest friendly. Între timp, fetiţa lor (în vârstă de numai patru luni) Filoteea s-a făcut măricică. Când generaţia ei va ajunge la vârsta mea de acum – mi-a trecut deodată prin cap – ce va mai fi rămas, vorba cântecului, din oamenii maturi de acum? La masă am discutat de una-alta (iar Dorin, ca să mă burure, a ales ca fond sonor albumul – apărut în 1988 - Bună seara, iubito) şi am ajuns la subiectul - delicat – al evlaviei populare (sintagmă sub care se maschează excelent lipsa de rafinament, de subtilitate, de poezie şi delicateţe), aşa cum se manifestă – de exemplu - în arta bisericească (pictură, muzică bisericească etc.). La urma urmei, greul stă mereu pe umerii celor care (cred că) ştiu calea, adevărul, binele/răul. Dată fiind paradigma în care ne aflăm – „corabia mântuirii”, care e Biserica etc. – lucrurile se pun altfel. Parabola talanţilor e crucială aici. Astfel că judecătorul cel mai aprig este timpul - atunci când nu înveţi să îl foloseşti cum se cuvine, când te transformi într-un procrastinator şi nu înţlegi că viaţa cere de la tine doar atât: mind your own business. După ce, desigur, ai încercat să afli ce anume ţine de „your own business” şi ce nu. Dar, pentru a ajunge la această treaptă, cât discernământ, câte încercări. Este – poate – însuşi drumul pe care e bine să fim pentru a nu cădea – asemenea lui Ivan Karamazov şi a prietenilor săi, nihilişti – în prapastia...idolatriei, căci omul – tot de la Dostoievski (via Sfinţii Părinţi) aflăm – nu poate trăi fără să îngenunchieze. Iar atunci când nu îngenunchiază înaintea Lui, îşi face idoli dintr-un nărav, din chip cioplit ori pur şi simplu idoli imaginari. Ce pline de tâlc şi thought provoking devin atunci ultimele cuvinte din Apocalipsă: „Fraţilor, feriţi-vă de idoli!”...