Trapeza de la Cebza. Azi, duminică, tema lecturilor din timpul mesei a fost educaţia copiilor. Fătul, încă din primele secunde ale vieţuirii sale intrauterine (primul rai), este – ne citeşte o monahie - extrem de sensibil la bucuriile sau necazurile prin care trece mama care-l poartă în pântece. O dată născuţi, oamenii poartă cu sine „informaţia” pe care au primit-o, înainte sau după naştere, de la părinţi. De aceea se poate spune că, atunci când au tulburări de comportament, ei nu sunt ei. Adică ei, copiii, se poartă aşa cum au văzut la alţii – întâi de toate la cei care le-au dat un nume, la cei care i-au crescut. O altă idee pe care-am decupat-o din lectura maicii de serviciu este aceea că rugăciunea (infinit mai mult decât dădăceala, decât dojenirea) - atunci când nu este însoţită de mutrele acrite, de resentimentele şi ieşirile isterice ale părinţilor - face minuni. Este vorba, aici, de rugăciunea părinţilor (însoţită de îndelungă răbdare, de stăruinţă) pentru fiii şi fiicele risipirii. Dar, pentru ca bucuria să fie întreagă, se cuvine să împlinească şi ei, copiii, acelaşi canon de rugăciune. Adică să-şi pomenească părinţii risipitori în ruga lor: „...pre noi înşine şi unii pre alţii şi toată viaţa…”. Doar aşa va fi posibilă – în oglindă, măcar (through a glass, darkly) – împăcarea.
***
O icoană a împăcării – dacă se poate spune aşa – a fost reîntâlnirea lui Theodor, de vineri, cu „bunicul risipitor”. Pentru câteva clipe (fiindcă după aceea viaţa şi-a reintrat în matcă, vraja s-a spulberat, însă lumina acestei amintiri va dăinui) imposibilul a devenit posibil, ireversibilul s-a prefăcut în reversibil. În după-amiaza aceea, Theodor a fost invitat să cânte cu ocazia lansării cărţii de cântece pentru copii a primului său profesor de muzică. (S-a descurcat bine, chiar foarte bine. A fost răsplătit cu îndelungi aplauze, iar la a treia piesă – Hockey-Pockey, de Scott Joplin – publicul a bătut în palme în ritmul muzicii; video here) Evenimentul a fost inclus în programul organizat de Liceul de Muzică, la 60 de ani de la înfiinţarea primei şcoli de muzică din oraş. Sala festivă a fost arhiplină, iar primele rânduri au fost ocupate de zeci de dascăli pensionari, cărora li s-au înmânat diplome. Unul din ei a fost chiar … „bunicul risipitor” pe care Theodor l-a întrebat: „Tu ce fel de bunic eşti?”. Pentru el, care nu cunoaşte încă ironia şi sarcasmul, întrebarea nu avea nicio conotaţie justiţiară. Ironia sorţii – mi-am spus după consumarea momentului - face ca Theodor să fi dat glas, involuntar, conştiinţei vinovate a oricărui bunic ce se păstrează în rezervă faţă de nepotul (nepoţii) săi. Ploaia care va veni (vorba unui hit folk-rock) îl va lămuri (sau nu) pe Theodor ce fel de bunic este personajul cu care s-a reîntâlnit vineri. La rândul meu, am profitat de ocazie şi am ţinut să fac prezentările. Astfel au reuşit să se întâlnească, în unul şi acelaşi loc, cei patru bunici ai lui Theodor. Pentru prima oară! Parcă s-au pogorât cerurile peste holul şcolii de muzică unde ne aflam…Şi când te gândeşti că totul a plecat de la o co-incidenţă petrecută în dimineaţa acelei zile: m-am întâlnit în tramvai (stăm, geografic, destul de aproape unul de altul, în una şi aceeaşi urbe) cu „bunicul risipitor” şi l-am invitat – într-o doară, nesperând că va veni - la evenimentul de la five o’clock să-şi vadă nepotul (pe care, în treacăt, l-a întâlnit doar de două-trei ori până acum) evoluând pe scenă. Dar a venit şi, o dată mai mult, s-a demonstrat cum ceea ce este imposibil la om, este posibil la Făcătorul omului, care funcţionează după o altă socoteală. Şi e bine că se întâmplă aşa. O viaţă fără astfel de surprize ar fi ternă…
