Câinele-a văzut o fată: Carne-a zis, bătându-şi dinţii
Şi-şi priveau părinţii fata:
Floare-au zis, plângând, părinţii.
Şi-a văzut-o un călugăr:
Bestie - a strigat ascetul.
Şi-un poet văzut-a fata:
Înger - a şoptit poetul
(Antologie sanscrită).
Mi-ai scris în repetate rânduri că nu crezi în Dumnezeu – aflăm dintr-o epistolă a lui Nicolae Steinhardt către Virgil Ierunca. Aida de! Asta spune-le-o franţujilor, te-or crede poate. Aici la noi, unde se mai citeşte Patericul, se ştie că omul, poate, se leapădă de Hristos, ori susţine că nu-L cunoaşte, dar se mai ştie că nu-i de ajuns. Mai trebuie, în acest dualism, ca şi Hristos să vrea să fie ruptă ori inexistentă nevăzuta legătură. „S-o fi lepădat el de mine, Eu de el însă nu!”...Îţi amintesc şi frumoasa anecdotă cu Ioan al XXIII-lea şi Pier Paolo Pasolini, următor filmului Evanghelia după Matei: Papa îl felicită pe regizor şi vrea să-l binecuvânteze. „Dar nu sunt creştin!” se apără Pasolini. „Qu’est-ce que ça fait! Dans mes bras, mon fils!”
Ce e groaznic în situaţia mea de soldat – scria în Jurnalul său Mihail Sebastian în perioada războiului, când a fost obligat să poarte uniforma militară – nu e oboseala fizică, ci degradarea morală. Ar trebui să pierd mândria mea de om, pentru ca o astfel de viaţă să mi se pară suportabiă. Oricine, absolut oricine, portarul meu, ultimul muncitor de pe stradă, ultimul băiat de prăvălie, este mult mai mult decât sunt eu în haina asta care îţi face cel mult milă...Îmi spun că milioane de oameni, zeci, sute de milioane de oameni trăiesc în mod normal în condiţiile astea de existenţă, care mie mi se par drăceşti, în murdărie, în promiscuitate, în mizerie fizică şi morală, extenuaţi, înfometaţi, zdrenţuiţi – şi îmi mai spun că nu e rău să cunosc, măcar într-o concentrare, o asemenea soartă care, dacă nu te face mai bun, te face cel puţin sceptic, mai puţin sigur pe tine, mai modest.
„Dreptate în lanţuri – scria Eva Sârbu în Cinema (nr. 9, 1984) - mi se pare un moment-demonstraţie că se poate să te înhami la un gen cinematografic ultrafolosit, bătut şi răzbătut aici, ca şi aiurea, un gen obosit, sleit: filmul de aventuri. Se poate, demonstrează Dan Piţa, să refuzi schemele sigure, să rezişti tentaţiei de a mai face un film de acţiune, de palpit amor şi omor, de spectacol exterior. Se poate să treci dincolo de coaja unui subiect şi de coaja unui personaj (justiţiarul Pantelimon) şi să pătrunzi calm şi sigur în substanţa unui fenomen. (...) Imaginea lui Vlad Păunescu arde, arde chiar în alb-negru. Lumina de afară este orbitoare, întunericul încăperilor, noptatic. Imaginea lui Pantelimon se topeşte în lumină în timp ce îşi acuză acuzatorii, conclavul oficialităţilor are loc în încăperi cu perdelele trase, la lumină de lumânare, iar gestul nesăbuit al secretarului – trasul perdelei – îi provoacă şefului jandarmeriei (Victor Rebengiuc uluitor, mai altfel decât oricând) o reacţie de durere furioasă: întunericul nu suportă lumina; guvernanta este îmbrăcată în alb dar întoarcerea ei în lume se întâmplă printr-un tunel de cale ferată care o înghite, este întoarcerea în negru, în urât, în întunecime. Umbra şi lumina se întâlnesc şi se opun exacte, dar exactitatea nu exclude misterul, ci-l potenţează. Muzica lui Adrian Enescu este gravă, majestuoasă, ea nu însoţeşte, ci precede, sugerează sensul imaginilor. Este o muzică stranie care se împleteşte cu sunetul, cu zgomotul, al unei uşi de pildă, poate că nici nu este muzică, ci un univers de sunete armonioase. Zgomotele sunt muzicale, ele ies de sub muzică sau o continuă, tăcerile sunt vii, populate de sunete mărunte, reale: un ţârâit de greie, un cor de broaşte, sfârâitul unor lumânări. Atmosfera care se instalează din ce în ce mai pătrunzătoare, din ce în ce mai sigură pe sensul ei, este stranie, apăsătoare. (...) Regizorul construieşte ca fascinat destinul de izolat, de singur pe lume în mijlocul tuturor al celui care ştie că are ceva anume de făcut. Destinul cuiva sortit să intre în legendă. El supune acest destin tuturor pericolelor, tuturor încercărilor posibile: dezertorul care l-a ajutat să evadeze are sarcina să-l trădeze; tovarăşul de haiducie, un posibil dublu, mai lumesc şi fără aură, al lui Pantelimon îl urmează, dar nu-l înţelege, iubita care l-a trădat o dată, l-ar mai putea trăda încă. Familia îl poate pierde. Jandarmii sunt pe urmele lui, mereu pe urmele lui, mulţi, ridicol de mulţi, aproape o armată şi oricând şi în orice clipă ar putea fi prins. (...) După ce casa în care a fost înconjurat se prăbuşeşte până la ultima cărămidă, după ce oficialităţile au plecat, convinse că „s-a terminat”, pe gheaţa cenuşie vine spre noi, de la începutul secolului spre sfârşoitul lui, silueta – şi ea cenuşie – de dincolo sau de dincoace de moarte a haiducului. Vine sau ni se pare? Este el sau este un alt Pantelimon? Nu. Ceea ce vine spre noi este ideea de dreptate care nu cade sub gloanţe, care nu poate fi arsă, care nu poate fi ucisă în nici un fel.” 
Naturally, there is a problem here: if you are the people's voice then say only what people demand of you. But here lies the problem, people demand of you nothing. People demand nothing of nobody. It is the artist who behaves as if something was demanded of him, expected of him. Naturally, people do expect, but unconsciously. And exactly in the name of this duty to the public, the people, the times he lives in, he ought to always remember that he does not create for himself. But — although he does not create for himself — he should express only what he feels intimate. Here it may turn out that ideas close to your heart, some aspects of your creative work are not needed by anybody. But in this case you have no right... here you are powerless, you can at most just wait hundred years until it becomes clear whether people needed you at all in the first place. This is something one cannot confidently state in one's own time. (Andrei Tarkovski)
I wanted to make another film, a sequel to Stalker. Something else is important here: that he changes, he doesn't believe anymore that people could go to this happiness, towards the happiness of self-transformation, an inner change. And he begins to change them by force; he begins to force and kidnap them to the Zone by means of some swindles — in order to make their lives better. He turns into a fascist. And here we have how an ideal can — for purely ideological reasons — turn into its negation; when the goal already justifies the means man changes. He leads three men to the Zone by force — this is what I wanted to show in the second film — and he does not shy away even from bloodshed in order to accomplish his goal. This is already the idea of the Grand Inquisitor, those who take on themselves sin in the name of, so to speak, Salvation. This is what Dostoievsky had been writing about all the time.
In Stalker I wanted to say that what is important is not what one accomplished after all but that one entered the path to accomplish it in the first place. Why doesn't it matter where he arrived? Because the path is infinite. And the journey has no end. Because of that it is of absolutely no consequence whether you are standing near the beginning or near the end already — before you there is a journey that will never end. And if you didn't enter the path — the most important thing is to enter it. Here lies the problem. That's why for me what's important is not so much the path but the moment at which a man enters it, enters any path. In Stalker, for example, the Stalker himself is perhaps not so important to me, much more important is the Writer who went to the Zone as a cynic, just a pragmatist, and returned as a man who speaks of human dignity, who realised he was not a good man. For the first time he even faces this question, is man good or bad? And if he has already thought of it — he thus enters the path... And when the Stalker says that all his efforts were wasted, that nobody understood anything, that nobody needed him — he is mistaken because the Writer understood everything. And because of that the Stalker himself is not even so important.
