Chained justice

„Dreptate în lanţuri – scria Eva Sârbu în Cinema (nr. 9, 1984) - mi se pare un moment-demonstraţie că se poate să te înhami la un gen cinematografic ultrafolosit, bătut şi răzbătut aici, ca şi aiurea, un gen obosit, sleit: filmul de aventuri. Se poate, demonstrează Dan Piţa, să refuzi schemele sigure, să rezişti tentaţiei de a mai face un film de acţiune, de palpit amor şi omor, de spectacol exterior. Se poate să treci dincolo de coaja unui subiect şi de coaja unui personaj (justiţiarul Pantelimon) şi să pătrunzi calm şi sigur în substanţa unui fenomen. (...) Imaginea lui Vlad Păunescu arde, arde chiar în alb-negru. Lumina de afară este orbitoare, întunericul încăperilor, noptatic. Imaginea lui Pantelimon se topeşte în lumină în timp ce îşi acuză acuzatorii, conclavul oficialităţilor are loc în încăperi cu perdelele trase, la lumină de lumânare, iar gestul nesăbuit al secretarului – trasul perdelei – îi provoacă şefului jandarmeriei (Victor Rebengiuc uluitor, mai altfel decât oricând) o reacţie de durere furioasă: întunericul nu suportă lumina; guvernanta este îmbrăcată în alb dar întoarcerea ei în lume se întâmplă printr-un tunel de cale ferată care o înghite, este întoarcerea în negru, în urât, în întunecime. Umbra şi lumina se întâlnesc şi se opun exacte, dar exactitatea nu exclude misterul, ci-l potenţează. Muzica lui Adrian Enescu este gravă, majestuoasă, ea nu însoţeşte, ci precede, sugerează sensul imaginilor. Este o muzică stranie care se împleteşte cu sunetul, cu zgomotul, al unei uşi de pildă, poate că nici nu este muzică, ci un univers de sunete armonioase. Zgomotele sunt muzicale, ele ies de sub muzică sau o continuă, tăcerile sunt vii, populate de sunete mărunte, reale: un ţârâit de greie, un cor de broaşte, sfârâitul unor lumânări. Atmosfera care se instalează din ce în ce mai pătrunzătoare, din ce în ce mai sigură pe sensul ei, este stranie, apăsătoare. (...) Regizorul construieşte ca fascinat destinul de izolat, de singur pe lume în mijlocul tuturor al celui care ştie că are ceva anume de făcut. Destinul cuiva sortit să intre în legendă. El supune acest destin tuturor pericolelor, tuturor încercărilor posibile: dezertorul care l-a ajutat să evadeze are sarcina să-l trădeze; tovarăşul de haiducie, un posibil dublu, mai lumesc şi fără aură, al lui Pantelimon îl urmează, dar nu-l înţelege, iubita care l-a trădat o dată, l-ar mai putea trăda încă. Familia îl poate pierde. Jandarmii sunt pe urmele lui, mereu pe urmele lui, mulţi, ridicol de mulţi, aproape o armată şi oricând şi în orice clipă ar putea fi prins. (...) După ce casa în care a fost înconjurat se prăbuşeşte până la ultima cărămidă, după ce oficialităţile au plecat, convinse că „s-a terminat”, pe gheaţa cenuşie vine spre noi, de la începutul secolului spre sfârşoitul lui, silueta – şi ea cenuşie – de dincolo sau de dincoace de moarte a haiducului. Vine sau ni se pare? Este el sau este un alt Pantelimon? Nu. Ceea ce vine spre noi este ideea de dreptate care nu cade sub gloanţe, care nu poate fi arsă, care nu poate fi ucisă în nici un fel.”