Acum, mamă şi fiu înseamnă - pentru mine – mai ales imaginea lui Klimt. Iar ceea ce trăim este un vis împlinit. Iar împlinirea lui e abia un mugur. Cum o arăta lumea când generaţia lui Ioan şi a altor muguri va fi ajuns la maturitate, la bătrâneţe? Ce-o mai fi rămas din puţinele lucruri sfinte ce mai sunt pe pământ?
Povestea Monahul (de ziua Cinei celei de Taină) despre tendinţa burghezului (orăşeanului) de a se indigna la vederea vecinilor săi de bloc atunci când îi surprinde aruncându-şi gunoaiele pe geam. Ori când constată mormanele de gunoaie ce îmbracă atâtea caldarâmuri. „Dar ai adunat vreun gunoi din cele despre care spui că invadează spaţiul public?” Pentru că, susţine el, răul numai prin bine poate fi biruit. Iar bine, în această inflaţie de gunoaie, este a înlătura gunoaiele altora. Monahul era foarte sigur că a doua, a treia oară, vinovaţii şi nepăsătorii se vor ruşina. Şi vor face mai puţină mizerie. Aceasta este o dovadă grăitoare a credinţei lucrătoare (prin fapte). Mult mai folositoare, zice el, decât indignarea sterilă, dublată de gânduri şi vorbe de sudalmă la adresa celor necivilizaţi. De fapt, nu tocmai sterilă, câtă vreme ne umple de resentimente, de aroganţă, de trufie…Aşa se vede lumea din pustie (mă rog, din semi-pustie). Şi poate că noi, cei care am rămas în pustia cetăţii, avem ce învăţa din îndemnul Monahului…
