Eikon

Icoană (eikon) şi cubism? De ce nu…Pictura cubistă, non-figurativă (ce se voia „o artă pură, a operelor cerebrale, nu senzuale”, căutând „să exprime măreţia formelor metaforice”) - arată Robin Cormack în Painting the Soul. Icons, Death Masks and Shrouds (Reaktion Books, London, 1997) - are profunde rădăcini în pictura medievală greacă. Aceeaşi perspectivă inversă (pe baze geometrice), renunţare la linia orizontului (precum şi la orice fel de banalităţi), folosire moderată a culorii (ce îndeplineşte o funcţie emoţională, nu decsriptivă) – principii estetice regăsite în tradiţia bizantină. Aceeaşi preocupare pentru a produce o „contra-natură” – un microcosmos care să reflecte (să sugereze) macrocosmosul. Cormack atrage atenţia că Evul Mediu (supranumit „cel întunecat”) este atât de întunecat pe cât dorim noi să-l prezentăm.

(La urma urmei, în Evul Mediu, pe când foarte puţini ştiau să citească, s-a născut icoana bizantină – pictură nici figurativă, nici non-figurativă, ci trans-figurativă. Iar Alain Besançon, în Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, pune punctul pe i: „măreţia şi în cele din urmă superioritatea estetică a icoanei asupra artei occidentale decurg din superioritatea religioasă a ortodoxiei faţă de latinitate”.

Shipwreck

Întrebat de Zaharia Sângeorzan dacă metafora şi-a pierdut dimensiunea metafizică, dacă poezia postmodernistă agonizează „fericită” în propria-i retorică, Nicolae Steinhardt răspunde (la sfârşitul anilor 80): „Există mereu pentru poezie (ori şi proză) pericolul căderii în retorică. Acel care s-a lepădat de esenţe se simte întotdeauna fericit, fericirea lui e tâmpă, dobitoceasca linişte a omului care s-a eliberat de întrebări, angoase şi concupiscenţa cunoaşterii. Dar, după cum v-am mai spus, postmodernismul e încă prea tânăr pentru a putea fi judecat categoric. Desigur însă că, pierzându-şi dimensiunea metafizică, metafora se împuţinează, sărăceşte, se usucă. Toate formalismele duc la uscăciune şi vestejire. Iar ideile şi conceptele, întocmai cum ne-a spus Ortega, departe de a subţia şi neutraliza poezia, o înviorează, o aţâţă. Metaforei îi trebuie căldură, lumină, rouă, ca şi unei plante. Seva ei nu cred că poate fi cenuşiul teoretic de care vorbea Goethe.” (Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia . Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Humanitas, 1998)

Metafora („poezia însăşi”, „mit în miniatură”, „imperiul poeziei”, „mijloc esenţial al cunoaşterii, cea mai mare putere a omului, învecinată – crede Ortega Y Gasset - cu vrăjitoria, ca un instrument de creaţie uitat de Dumnezeu în creaturile sale, tot aşa cum chirurgul distrat îşi uită un instrument în trupul pacientului”) este şi după Vico – în „poezia mai nouă” – doar un „exerciţiu retoric mai mult sau mai puţin ingenios, căruia îi va lipsi viaţa adâncă a primelor forme”. Suntem – în aceste vremuri grăbite - nişte „moderni confuzaţi” ce s-au „lepădat de esenţe” (metafore-cuvânt sau metafore-imagine) şi au naufragiat pe tărâmul retoricii (sau ideologiei) „mai mult sau mai puţin ingenioase”…Cine stă să mai caute perlele din corabia naufragiată?