Eikon

Icoană (eikon) şi cubism? De ce nu…Pictura cubistă, non-figurativă (ce se voia „o artă pură, a operelor cerebrale, nu senzuale”, căutând „să exprime măreţia formelor metaforice”) - arată Robin Cormack în Painting the Soul. Icons, Death Masks and Shrouds (Reaktion Books, London, 1997) - are profunde rădăcini în pictura medievală greacă. Aceeaşi perspectivă inversă (pe baze geometrice), renunţare la linia orizontului (precum şi la orice fel de banalităţi), folosire moderată a culorii (ce îndeplineşte o funcţie emoţională, nu decsriptivă) – principii estetice regăsite în tradiţia bizantină. Aceeaşi preocupare pentru a produce o „contra-natură” – un microcosmos care să reflecte (să sugereze) macrocosmosul. Cormack atrage atenţia că Evul Mediu (supranumit „cel întunecat”) este atât de întunecat pe cât dorim noi să-l prezentăm.

(La urma urmei, în Evul Mediu, pe când foarte puţini ştiau să citească, s-a născut icoana bizantină – pictură nici figurativă, nici non-figurativă, ci trans-figurativă. Iar Alain Besançon, în Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, pune punctul pe i: „măreţia şi în cele din urmă superioritatea estetică a icoanei asupra artei occidentale decurg din superioritatea religioasă a ortodoxiei faţă de latinitate”.