Răsfoiesc un volum recent apărut la Editura Humanitas: Etica neuitării. Autor: Monica Lovinescu. Mă opersc la un articol intitulat în spirit protestatar: „Nu mă rog pentru fratele Alexandru”. Pentru că ghicesc imediat despre ce e vorba, mă apuc şi-l citesc. Astfel, aflu că binecunoscuta voce de la Europa Liberă este tulburată, indignată, stupefiată de mesajul cărţii lui Constantin Noica Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. De ce? Pentru că filozoful român, ieşit din temniţele „obsedantului deceniu”, unde fusese bătut, torturat, umilit, spune (citez aproximativ): „Nu ştiu cum arătau cei care m-au torturat. Nu am vrut să le reţin expresia feţei pentru ca să nu îi detest atunci când – în libertate - îi voi reîntâlni pe stradă.” Cum adică? – se întreabă de la Paris M.L. Dar o astfel de atitudine tolerantă, împăciuitoare şi - în cazul lui Noica - străină de perceptele creştine, adaugă ea, fără să argumenteze, e incalificabilă şi nu face decât să dea apă la moară unui larg curent de opinie în viaţa românească post-1990, când torţionarii au continuat să rămână anonimi, cu astronomice lefuri de pensionari în buzunar sau în conturile din bănci. Mai exact, vrea să spună M.L., acest punct de vedere rostit de o personalitate atât de influentă (în multe cercuri de intelectuali, dar nu numai) precum Constantin Noica nu ar face decât să justifice tăcerea oficială asupra crimelor comunismului, întârziind „purificarea morală” despre care se tot vorbeşte de la Revoluţie încoace. Atitudinea ei m-a urmărit o vreme şi, gândindu-mă la fermitatea cu care, în la sfârşitul rândurilor sale, M.L. a folosit cuvintele care aveau să dea chiar titlul sus-pomenitului articoul, mi-am adus aminte de un film pe care l-am văzut prin 1994: Natural Born Killers (unde, într-o cheie morbid-parodică şi zeflemitor-cinică, Oliver Stone îşi înzestra personajele cu un nemaiîntâlnit cool blood şi spirit revanşard) şi mi-am zis că acolo, în astfel de filme, se află cu adevărat desăvârşită ideea rostită de Monica Lovinescu. Cei doi „născuţi asasini” ucideau at random şi nu aveau mustrări de conşţtiinţă (cu o singură excepţie, invocată – bineînţeles – tot ironic: indianul pe care l-au ucis după ce acesta le-a oferit găzduire în cortul său). Printre victime se aflau şi părinţii fetei (un tată brutal, care-o violase de mică şi mama indiferentă). Mi-am spus: aşa ar arăta, dus până la capăt, „filmul” Monicăi Lovinescu. Mi-am amintit, desigur, şi de Nicolae Steinhardt: „Cred aşa: că dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că suferinţele şi închisoarea au fost de folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla.” E drept, mesajul (discursul) lui Constantin Noica nu este (spre deosebire de Steinhardt) explicit creştin, dar chiar şi aşa e vrednic de toată admiraţia şi se întâlneşte cu „testamentul” lui Steinhardt, ambele indicând spre porunca cea mai de seamă lăsată de Hristos, aceea de iubire a aproapelui.Pe de altă parte, se mai înregistrează şi următorul fenomen. Dar dacă torţionarul - apăsat de păcate, datorită aceleiaşi neuitări - ar vrea să se spovedească şi n-are cui, pentru că nimănui nu îi mai pasă? O asemenea situaţie (oarecum singulară, totuşi) surprinde cartea Doinei Jela, Drumul Damascului, ecranizată de Lucian Pintilie cu tiltul După-amiaza unui torţionar. Şi încă ceva. Următor atitudinii acuzatoare a Monicăi Lovinescu îmi vine să spun aşa: dacă aş putea, într-adevăr, alege şi dacă n-ar fi zarurile de mult aruncate, zău c-ar merita să mă despart de lume cu o minte care s-a nevoit întru despătimire (aşa cum va fi fost cea a lui Steinhardt şi – îmi place să cred – a lui Noica) şi întru mercy, mercy, mercy, decât cu mintea otrăvită, plină de sentimente de acreală a unui om veşnic însetat de răzbunare, care – asemenea lui Mallory din NBK - cântă „I was born, naturally born bad” şi rămâne la dictonul: „No mercy”.
