O vorbă populară spune: Orice armăsar ajunge o gloabă, dar nu orice gloabă a fost un armăsar. În cazul regizorului Dan Piţa, momentul Pas în doi reflectă din plin perioada gloriei sale de auteur (de „armăsar”, cum se spune în anecdotă), căci încheie o perioadă fastă de 15 ani. Astfel, anul 1985 avea să marcheze apogeul unei strălucite cariere regizorale punctate de opere reprezentative (documentarul de debut colectiv despre inundaţiile din 1970 Apa ca un bivol negru; segmentele La o nuntă şi Lada – inspirate din proza lui Ion Agârbiceanu şi realizate în tandem cu Mircea Veroiu - din Nunta de piatră şi respectiv Duhul aurului; Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri) sau de câteva filme "călduţe" (seria Profetul, aurul şi ardelenii, Pruncul petrolul şi ardelenii, interesantul, dar inegalul Bietul Ioanide) – ce au precedat etapa de tranziţie (Noiembrie, ultimul bal, Rochia albă de dantelă) înspre starea de „gloabă” de după 1989 (dacă ar fi să rămânem în spaţiul aceleiaşi anecdote uşor maliţioase), materializată prin filme traversate de un naturalism tot mai abject (Hotel de lux, Pepe şi Fifi, Omul zilei, Second Hand) ori de o preţiozitate barocă mult prea căutată (Eu sunt Adam, Femeia visurilor). Ceea ce surprinde plăcut la Pas în doi (încă de la premiera sa din 1985) este disponibilitatea regizorului de a pune accentele, de a stabili „centrul de greutate” al filmului într-o stare de inspiraţie cinematografică nicicând regăsită ulterior. Background-ul poveştii nu constituia, în sine, o noutate. Filme despre viaţa într-o uzină ori despre mediul industrial se mai făcuseră în cinematografia românească, dar niciunul nu a izbutit să depăşească zona unui realism convenţional „de suprafaţă” pentru a ajunge la captarea unui adevăr sufletesc în strania atmosferă a unui „realism magic” - excepţie face, poate, inegalul Filip cel bun (1975), din creaţia aceluiaşi Dan Piţa. Niciunde altundeva uzina nu reuşea să fie un personaj credibil, viu, cu drepturi egale în construcţia filmului. În Pas în doi se poate vorbi despre un consens creator al întregii echipe de cineaşti: imaginea (director de imagine: Marian Stanciu, cameraman: Relu Moraru) este variată şi expresivă - filtre de atmosferă, obiective deformante, unghiuri incitante ce exploatează la maxim decorurile şi costumele; muzica (Adrian Enescu, cu citate din oratoriul Creaţiunea de Joseph Haydn, mixate cu zgomotele naturii sau ale uzinei) se constituie într-un adevărat poem simfonico-electronic ce devine – scria Eugenia Vodă - „un fel de odă adusă dorinţei de a exista”; montajul (Cristina Ionescu) este alert şi ritmat; actorii, aleşi „pe sprânceană”, îşi înnobilează partiturile – de mai mare sau mai mică întindere – cu firesc şi talent (Claudiu Bleonţ, Ecaterina Nazare, Petre Nicolae, Anda Onesa, Tudorel Filimon, Adrian Titieni, Aurora Leonte, Cătălina Murgea, Mircea Andreescu, Cornel Revent, Valentin Popescu). Scenariul (George Buşecan) este, pentru Dan Piţa (devenit co-autor al scenariului), doar o sugestie emoţională ca „fapt de viaţă”, mai ales în creionarea personajelor principale (Maria, Ghiţă şi Mihai), nu ca „efect literar” (aşa cum se întâmplă nu de puţine ori, atunci când cinematograful este mult prea artifical literaturizant. „Dincolo de discuţiile despre planul industrial, despre economia de materiale ş.a.m.d. tinerii aceştia – avea să scrie Dan Piţa în revista Cinema, în 1985, într-un articol consacrat regiei de film şi intitulat Despre primul dintre egali - trăiesc ceva foarte fierbinte: se îndrăgostesc, se urăsc, se ciocnesc pentru a-şi lămuri unul atuia adevărurile pe care le vedeau, le trăiau şi le înţelegeau în felul lor. Chiar daca am găsit uneori doar câte o pagină din zece care să mă intereseze cu adevărat, m-am bucurat că o pot dezvolta în alte cinci."
Secvenţă-rapel: discoteca (un film în film) – unul din cele mai concentrat-dramatice momente, cu o certă dimensiune antologică: nimic în spirit de divertisment (ritmuri dansante – prelucrare inspirată la synthesizer a cântecului popular bănăţean Frumoasă vecina noastră – ce se metamorfozează apoi în sonorităţi grave, sobre, „existenţiale”), ci o surprinzător de elocventă modalitate de a divulga alte faţete ale personalităţii tinerilor din film. Acolo, în timpul discotecii, se leagă şi se dezleagă prietenii, relaţii: Mihai o cucereşte (iar Ghiţă – cel puţin o vreme - o pierde) pe Maria, Dodo cel idealist („Femeia ar trebui să fie jumătatea bărbatului în elanuri, în dragoste, nu un sclav care să calce şi să spele după bărbatul ei”) este sedus de Felicia (dezgheţată, emancipată, fâşneaţă), strungarul Bob este părăsit de nevastă (care se aruncă în braţele unui pictor), iar parvenitul de Iulian se plimbă viclean printre perechile ce dansează, contemplându-şi meschinăria.
Pas în doi (spre deosebire de Faleze de nisip, interzis la doar câteva zile de la premiera din 1983) a fost larg difuzat în ţară şi chiar răsfăţat de câteva premii la Festivalul de la Costineşti (regie, interpretare masculină, muzică etc.). În acelaşi an, la respectabilul Festival al filmului de la Berlin, a primit o menţiune specială. După primele rulări însă, au fost operate (următor indicaţiilor venite „de sus”) câteva scurtări de secvenţe, ce aveau menirea să perie filmul de aşa-zisele „îndrăzneli” sau „erezii”. Iată că şi acum se mai găsesc televiziuni (concernul Pro, de exemplu) care preferă să difuzeze varianta cenzurată. De fapt „preferă” este impropriu spus. E vorba mai degrabă de neglijenţă şi chiar indiferenţă (după 1990, filmul a fost difuzat - în câteva rânduri - de TVR necenzurat, în varianta sa „de autor”): din varii motive, conducerea acestui post TV comercial a ales să-i difuzeze lui Dan Piţa, de mântuială, o parte din filme. Puţin mai contează calitatea tehnică a peliculei, ora de difuzare (sau în jurul prânzului sau după miezul nopţii) etc.
Am revăzut nu de mult acest film la ProTv: „decupat” şi „periat”, într-o copie uzată tehnic - aşa cum m-am aşteptat - pentru că aceeaşi copie trunchiată şi precară aveam să constat că a mai fost difuzată nu de mult la ProCinema - de către Cristian Tudor Popescu - la emisiunea sa dedicată filmului. Aveam senzaţia că retrăiesc vremurile de dinainte de 1989, din perioada în care vânam „şopârlele” care au reuşit – credeam atunci – să fenteze cenzura. Care ar fi „şopârlele” (savurate, înainte de 1989 doar de trei ori, înainte ca filmul să fie cenzurat: în vara lui 1985, la Mamaia şi Constanţa, apoi în 1989 la un post TV iugoslav – TV Novi Sad – când am putut viziona the director’s cut) din Pas în doi? O scenă steamy cu Claudiu Bleonţ şi Anda Onesa (dar fără nimic sordid/hedonist – cinematograful revanşard al naturalismului/eliberării de tabu-uri părea încă departe), două scene cu Petre Nicolae (îmbrăcat în costum!) sub duş (unde are curajul să-şi spună replicile privind relaţiile „tovărăşeşti” nu tocmai ortodoxe dintre un magazioner politruc şi o tânără muncitoare), un cadru scurt în care unui odios leader PCR i se aruncă-n faţă cu dispreţ un cocoloş de hârtie, o secvenţă onirică unde se vede echipa de strungari-muzicanţi (condusă de maistrul-dirijor) cântând muzică de fanfară într-un...bazin care este acoperit în final de apă (în urma unor căderi abundente de ploaie) apoi, last but not least, răfuiala - pe treptele căminului de nefamilişti - dintre cei doi foşti buni amici, într-o orchestraţie regizorală ce aminteşte de finalul tragic din Reconstituirea, dar şi de ultimul cadru din All That Jazz.
În mod cert, filmul lui Dan Piţa nu a fost mutilat – prin arbitrara operaţie de cenzură a câtorva secvenţe din timpul perioadei comuniste – de cohones. El stă pe picioare şi aşa (pentru cei care, de bună seamă, nu fac alergie apriori la stilul poetic al lui Dan Piţa, la muzica lui Adrian Enescu ori la muzică pur şi simplu - în fine, la acest tip de cinema), alături de alte izbânzi de ieri şi de azi ale cinematografului românesc: Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Meandre, Reconstituirea, Nunta de piatră, O sută de lei, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp, Secvenţe, Faleze de nisip, Proba de microfon, Casa dintre câmpuri, Concurs, Croaziera, Dreptate în lanţuri, Glissando, Iacob, Moromeţii, Imposibila iubire, Occident, Balanţa, E pericoloso sporgersi, O vară de neuitat, Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost, 432.
