Un slogan catchy, bine gândit de un profesionist în zona advertising, cum e amicul Lucian Mircu: FILMELE BUNE SE VĂD MAI ÎNTÂI PE MARELE ECRAN. Dar ce-nseamnă filme bune? Bune aşa, apodictic, la modul absolut? Bune pentru ce, pentru cine? Bune oricând, indiferent de „conjunctură”, de contextul în care sunt receptate? Sau poate bune doar pentru că sunt actuale, contemporane, „la zi”...
Ceea ce oferă „marele ecran” în Romănia nu mai e, cred, un secret pentru nimeni: filme-conservă, filme de gen confecţionate parcă după reţeta de care Robert Altman a făcut haz în The Player. Filme, iată, „de producător”, nu filme „de autor”. Filme din categoria fast food pentru consumatori obişnuiţi să primească la greu clişee, filme din care lipseşte posibilul: vezi totul, au toate „posibilităţile”, deci nu posibilul. Filme cu subiect, care – aşa cum bine observa Constantin Noica încă acum jumătate de secol, când se mai găsea loc pentru altfel de filme, la cinema - „vor să fixeze, în câteva imagini, libera imaginaţie a spectatorului”, pe când „ar trebui, nu ştiu cum, să i-o elibereze, poate redând de două sau trei ori, în chipuri diferite, aceeaşi scenă”.
Într-atât au fost de promovate prin media, că acum majoritatea spectatorilor de cinema au asimilat pe deplin aceste filme. Au devenit, pentru ei, a doua natură, la fel ca aromele de hamburgeri şi băuturi răcoritoare celebre. Cinefilii (iubitorii de film) le au în sânge. Şi dacă le au – doar pe ele! – în sânge, cum să-i mai faci să priceapă că cinematograful poate fi şi altceva, că poate fi şi „apofatic” (sugestiv, rafinat, conotativ), nu doar „catafatic” (direct, brut, denotativ). Că, în fine, un film bun trimite – obligatoriu - şi spre altceva. De pildă, spre zone încă neexplorate îndeajuns ale conştiinţei umane, spre alte arte chiar.
Pentru că repertoriul filmelor din sălile de cinema a ajuns monocord şi unidimensional (încă nu există – ca în occident – circuitul de săli art theatres), mi s-a părut de bun simţ să părăsesc „marele ecran”. Treptat la început (cu zece-cinsprezece ani în urmă) şi definitiv acum, când calitatea repertoriului mi se pare invers proporţională cu luxul şi confortul din sală. Din sălile multiplex din mall-uri, desigur, căci nu pun la socoteală puţinele cinematografe-dinozaur din patrimoniul de stat, care parcă au rămas aşa anume ca să-şi ţină la distanţă spectatorii – din ce în ce mai pretenţioşi la confort şi tehnologie.
Cu totul surprinzătoare şi minunată mi se pare prezenţa ca o cometă a filmelor produse şi regizate de Cristian Mungiu. Ele au reuşit să mă readucă în sala de cinema şi nu o singură dată, ci în câteva rânduri, pentru a le vedea şi revedea cu aceeaşi bucurie. Filmele lui (şi încă alte câteva, foarte puţine la număr) mă îndreptăţesc să cred că amicul Lucian Mircu are dreptate cu sloganul său publicitar: filmele bune, atâtea câte mai sunt, merită văzute mai întâi pe marele ecran.
