Într-un sat, o fată frumoasă şi deţinătoare a unui secret, moare. Accident? Sinucidere? Crimă? Mai mulţi suspecţi, o serie de confruntări (dezbateri de natură etică, analize), un anchetator neobişnuit (Dorel Vişan) şi o serie personaje pitoreşti interpretate fie de actori cvasi-necunoscuţi, dar foarte „în rol” (George Negoescu, Dragoş Pâslaru, Luiza Orosz), fie de neprofesionişti. Dar mai cu seamă o investigare a unei anumite colectivităţi sociale şi o regândire (deloc ilustrativă şi artizanală, ci folosind mijloacele specifice filmului) a poveştii de tip policier. Un rol important îl ocupă, sub raport stilistic, hazardul, elementele aleatorii. Dar în O lacrimă de fată aşa-zisul happening este elaborat, construit în cele mai mici detalii, circumscris unei structuri logice bine închegate.
O lacrimă de fată rămâne în conştiinţa cinefililor ca un moment valoric izolat în producţia de filme româneşti din jumătatea a doua a secolului XX. Efortul autorilor săi principali – regizorul Iosif Demian, aici şi operator (alături de Constantin Chelba), scenaristul Petre Sălcudeanu – se îndreaptă vizibil spre conturarea unei fizionomii specifice a cinematografiei româneşti. Saltul calitativ înregistrat atunci se datora unei sume de „direcţii şi factori”, între se cuvine a cita profesionalizarea şi intelectualizarea cinematografiei din România. Stau mărturie filme ca: Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Nunta de piatră, Duhul aurului, Meandre, Suta de lei şi în special acele opusuri din anii 70-80 (Reconstituirea, Cursa, Probă de microfon, Croaziera, Stop-cadru la masă, Secvenţe), mai înrudite cu sensibilitatea regizorului şi apetitul său pentru ciné vérité, pentru un cinema direct ce pare să parodieze discret estetismul cultivat de Iosif Demian în filme de vârf ale deceniului şapte, la care participase doar ca director de imagine (Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului, Zidul).
Într-un peisaj cinematografic adesea cenuşiu, în care domină „depersonalizarea limbajului şi a caracterelor”, se remarcă grija realizatorilor pentru „firesc şi prospeţime, particularitate şi culoare” (Alice Mănoiu). Interpretările neprofesioniştilor din O lacrimă de fată sunt cu adevărat senzaţionale. De asemenea, felul în care se reflectă realitatea vieţii de la ţară (în a cărei investigaţie nu încape loc pentru simulări, contrafaceri şi cosmetizări de ocazie) este unic în întreaga producţie cinematografică postbelică. Poate doar Casa dintre câmpuri (regia: Alexandru Tatos, 1979) să îi stea pe aproape.
