Dragoş îmi trimite o poză din poiana de la Semenic unde, la început de iulie, am petrecut câteva zile (ploioase) cu Theodor şi alţi copii, sub supravegherea unor cadre de specialitate („lideri cercetaşi”). Cu adevărat impresionanţi erau copacii înalţi, desprinşi parcă din basme. Decor de Concurs în toată regula…
La Semenic mai fusesem o singură dată, cu fix treizeci de ani în urmă. Era prima tabără la care am participat. Tocmai terminasem clasa a IV-a şi, la întoarcere, m-a aşteptat mama, Domniţa şi învăţătoarea mea de atunci. Autocarul ne-a lăsat în faţă la sala Olimpia. Iar eu eram mare fan Sergiu Nicolaescu, hipnotizat de ultimul film pe care-l regizase: Revanşa. (Nu degeaba mă tachinează acum amicul meu ceh pentru acest „păcat al tinereţelor”…) Ei, dar Domniţa (olteanca din Corabia, care atunci avea 26 de ani şi tot încerca să ajungă „peste linie” la medicină, chiriaşa vecinei mele cu care îmi plăcea să discut despre actori, teatru şi film) ne priveşte acum de sus de undeva, învăţătoarea mea (care avea, în 1979, vreo 20 de ani), este acum o doamnă la a treia tinereţe, mitul Comisarului a apus de mult (dar nu şi seducţia muzicilor din filmele sale), iar eu am revăzut aceste locuri pitoreşti alături de Raluca şi de Theodor. Pădurea însă e la fel.
La început de iulie, aici, în această poiană, s-a desfăşurat o ceremonie (pe modelul din The Jungle Book) ce mi-a amintit de întrunirile pioniereşti şi de armată. În cadrul ei, într-un mod solemn, câţiva „şoimi ai patriei” aveau să primească de la Dragoş & Maria cravate de „lupişori”, în timp ce noi trei ne grăbeam la maşină să nu ne prindă ploaia.
