Recviem pentru Florin Bogardo

Recent, „marea trecere” a lui Florin Bogardo în „lumea umbrelor” a reprezentat (încă) un subiect de senzaţie, preţ de o zi-două, în media românească. Un prilej – pentru VIP-uri actuale şi vedete mai mult sau mai puţin uitate - de a face valuri, de a ieşi în faţă. Eminescu, evergreen: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.” Decorul, tot eminescian, căci „spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi” a ajuns „a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi”.

Cameramani şi jurnalişti, însoţiţi de paparazzi i-au adus lui Bogardo – post mortem - chiar mai mult de 15 secunde de celebritate. Normal, doar şi-a plătit-o cu preţul suprem. Nici forumiştii nu s-au lăsat mai prejos. Pentru că suntem în epoca de aur a junk jurnalismului, fiecare-şi dă cu părerea, mai ales atunci când nu are ce spune. Unii cel puţin îşi recunosc ignoranţa: „Nu ştiu ce muzică a scris, dar nu-mi pare rău c-a murit. Nu s-a putut adapta vremurilor în libertate şi a rămas în lumea lui din comunism.” Parţial corect. Aşa, e, asemenea lui Sartre, care credea că „scriitorul are nevoie de libertatea cititorilor”, că nu se poate scrie pentru sclavi, şi Florin Bogardo a renunţat să mai compună atunci când, în numele libertăţii de expresie s-a ajuns la promovarea agresivă a kitschului, a derizoriului, a vulgarităţii. Ascultătorii aveau să devină nişte sclavi ai facilului, simplismului şi ritmurilor îndrăcite. OTV-izarea României, datorită sprijinului „întregului popor”, a reuşit. Paradoxal sau nu, anii de după 1990 n-au mai dat nicio şansă poeziei în muzică. Pentru cinicii contestatari de pe forumurile de comentarii nici nu mai contează cine a fost Florin Bogardo, ce anume a compus el (e drept că muzica lui nu a avut parte – cu puţine excepţii – de mediatizare prin disc, radio). E de ajuns că avea 67 de ani, deci era din „generaţia expirată” ce trebuie să dispară. No country for old men.

Citesc, printre comentarii, un reply furios care, mărturisesc, m-a tulburat puţin. Izbucnirea de revoltă a semnatarului anonim îmi aminteşte de gestul altui muzician român de excepţie, Dan Andrei Aldea, care în urmă cu câteva săptămâni avea să declare – după 30 de ani de exil autoimpus – că se gândeşte să-şi retragă cetăţenia română. Aşadar, scrie acest cybernaut, „Florin Bogardo este unul dintre cei mai mari artişti şi compozitori din ultimii 50 de ani. Lipsa de apreciere pe care poporul român i-o acordă artistului vă face să nu vă meritaţi locul pe pământ. S-ă v-ă i-a m-a-m-a d-r-a-c-u-l-u-i, r-o-m-â-n-i!” … Aspre cuvinte, ce cheamă o ripostă naţionalist-patriotică, speculaţii cu privire la etnia celui care a aruncat ocara asupra tuturor românilor (dacă e şi el român, atunci cum, înseamnă că „mama dracului” îl ia şi pe el, nu?), la religia şi şovinismul ori la iubirea lui de ţară, la starea lui mintală etc.

Şi totuşi, ce anume facem „noi, românii” pentru acest popor, pentru – cum se spune – „binele comun”? Care este imaginea pe care noi înşine ne-o fabricăm? Pentru noi, dar şi pentru … „export”. Că acest semnatar necunoscut (român sau nu) a înjurat un popor întreg fiindcă i se pare că nu apreciază cum se cuvine un compozitor de „muzică uşoară” (unul dintre cei mai sensibili, mai speciali), mai treacă-meargă. Înjurătura lui poate fi un semn de teribilism, de rea voinţă, de minte inflamată. Cum rămâne însă cu aprecierea idolatră (aproape unanimă) a poporului român pentru derizoriul pe care vox populi îl decretează drept unică valoare? Există, ce-i drept, şi o minoritate ce nu pune umărul la această axiologie bizară, dar ea, minoritatea, nu contează. Este, adesea, călcată în picioare. Contează şi dictează – ca-n cel mai sălbatic tip de capitalism – cei care aduc rating şi profit imediat…Până una-alta, avem vedetele şi valorile pe care le merităm.