Monday, 13 July 2009

Fiecare cinematografie cu Nicolaeştii, Gibsonii şi Costnerii ei

Prin 1986, regizorul Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela) mărturisea, în cadrul unei retrospective organizate de Casa Tineretului din Timişoara cu câteva din filmele sale, că grandomania lui Sergiu Nicolaescu e fără leac, dar „să-l ţină Dumnezeu aşa cum e, fiindcă nu se va schimba niciodată; dacă n-ar fi el, niciunul dintre noi n-ar putea să facă filme în România”. Sergiu Nicolaescu a rămas un mit. Un mai tânăr amic cinefil mi-a povestit recent că, după ce a scris atât de rău despre ultimele sale filme (şi considera că încă a fost blând), a primit ameninţări cu bătaia de la admiratorii lui Sergiu. Până una-alta, triumfalistele lui filme istorice, poliţiste şi populiste continuă să producă manii. Şi - mai puţin ca înainte, ce-i drept - money-money.

Dacă ar fi să aleg doar un titlu din filmografia sa de regizor (ce numără 50+ titluri), după ce i-am văzut mai toate lung-metrajele de dinainte de 1989 (şi câteva de după), memoria mea afectivă se opreşte la drama psihologică Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1971). Pentru tema sacrificiului (inutil) şi a laşităţii (autorul scenariului: Titus Popovici, după nuvela sa, Moartea lui Ipu), pentru imaginea stranie (Alexandru David) ce te făcea să simţi arşiţa soarelui sau mirosul prafului de puşcă sau trecerea timpului sau parcurgerea unui spaţiu, pentru decoruri (Hortensia Georgescu) şi interpreţii principali (Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Ioana Bulcă şi copilul Cristian Şofron). Peste cinci ani, între alte două filme de aventuri (unele realizate în co-producţie cu studiouri din Europa de Est & Vest), Nicolaescu mai încearcă o dramă: Osânda (1976), ecranizare după romanul Velerim şi Veler Doamne de Victor Ion Popa. O parte din excelenta echipă de la Ipu se regăseşte şi aici: Amza Pellea, Gheorghe Dinică, directorul de imagine (Alexandru David) şi compozitorul (Tiberiu Olah).

Celelalte filme sunt tributare unui gen sau altul – superproducţia istorică din „epopeea naţional㔺i filme „de aventuri” (Dacii, Mihai Viteazul, Nemuritorii, Pentru Patrie, Capcana mercenarilor, Întâlnirea, Ringul, Ziua Z, Mircea, Noi, cei din linia întâi, Coroana de foc, Punctul zero, Oglinda, Triunghiul morţii, 15, Carol), policier-ul (Cu mâinile curate, Ultimul cartuş, Accident, Duelul, Revanşa, Viraj periculos, Supravieţuitorul), plonjări într-un timp retro (Ultima noapte de dragoste, Mihail, câine de circ, Ciuleandra, Orient Express) şi – ocazional – în lumea comediei (block buster-ul local, Nea Mărin miliardar) sau a şantierelor muncitoreşti (Zile fierbinţi). Majoritatea au fost, la vremea lor, best sellers şi, în lipsa modelelor occidentale (importul de filme comerciale din Apus era limitat, iar dupa 1983 drastic redus), constituiau singurele repere din zona producţiilor „bărbăteşti”, „de acţiune”, „cu bătăi, împuşcături” şi multă pirotehnie. Întotdeauna însă personajul numit Muzică îşi „făcea temele” ireproşabil. Fie că e pusă pe note şi orchestrată de Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah, Richard Oschanitzky, Nicu Covaci & Phoenix, Radu Goldiş, Adrian Enescu, Vasile Şirli sau Anton Şuteu, muzica evergreen din filmele lui Sergiu Nicolaescu (de factură simfonică sau jazz, pop-rock-folk sau electronică) trăieşte şi în afara imaginii. Păcat că în România nu se promovează muzica de film prin disc sau radio şi cinefilii melomani care îndrăgesc muzicile din filmele româneşti sunt nevoiţi, cu foarte puţine excepţii, să o asculte „la pachet” cu imaginea.

Pentru milioane de spectatori filmele regizate de Nicolaescu ­ante-1990 deveniseră un brand de neegalat. Unii s-au dezis de el, alţii îl mai frecventează şi azi. În ciuda implicării sale politice în evenimentele din decembrie 1989, sau poate tocmai de aceea. După 1990, filmele lui Nicolaescu au fost în repetate rânduri difuzate la TV, transpuse în format VHS, apoi DVD şi comercializate cu succes, în vreme ce – observă Iulia Blaga – „adevăraţii cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă; mai grav e că există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din vremea respectivă. Dar chestia cu gusturile spectatorilor e deja altă discuţie”.

În anul zero al mileniului trei, obsesia „nemuritorului” Sergiu este tratată cu fină ironie de Cristian Mungiu în scurt-metrajul Zapping. Îl vedem aici pe Sergiu Nicolaescu în câteva mici fragmente din al său Mircea (1989), în timp ce personajul (un dependent de televizor) zappează plictisit şi obosit pe telecomandă, căutând să vadă „ce mai e”. Îi auzim mai întâi vocea metalizată („Îmbătrânesc şi simt povara răspunderilor. Şi-am visat şi-o apă neagră”), apoi – după o plimbare pe alte canale – îl regăsim într-un scurt dialog în care nepotul Voievodului (raisonneur al tinerei generaţii de regizori români talentaţi, însă faultaţi când vine vorba să apuce dă facă film?) îl întreabă pe Mircea-Sergiu cel Mare: „Bunule, tu eşti nemuritor?”. Iar „Bunul” răspunde sec: „De ce-ntrebi?”. La finalul partidei de zapping, încă un cadru scurt cu armate de călăreţi, decupat din generic, în care apare numele „nemuritorului” Sergiu Nicolaescu pe fondul unui soundtrack triumfal (compozitor: Adrian Enescu) din acelaşi Mircea. Toate conotaţii locale, româneşti, dar - nu-i aşa? - fiecare cinematografie îşi are Nicolaeştii, Gibsonii şi Costnerii ei.

3 comments:

B. said...

Nicolaescu nu mai este astăzi decât un bătrân senil care încă mai prosteşte (din păcate) CNC-ul şi obţine finanţare. Am înţeles perfect "rolul" pe care l-a avut înainte de 1989, pe multe dintre filemle lui nu le-am putut evita, chiar şi ctunci când mergeam "cu clasa" cu învăţătoarea să ne dea o lecţie de patriotism. chiar dacă un regim a trecut şi alţi regizori, mai mici sau mai amri s-au impus, Nicolaescu încă mai face film. Supărător, dezamăgitor, frustrant... vezi cum banii se duc pe apa sâmbetei iar din mâinile "maestrului" nu ies decât nişte rateuri grosolane. uneori am impresia că Nicolaescu îşi dă seama că nu mai poate fii un om al timpului, dar se încăpăţânează să se joace de-a filmul. Am în cap "Orient Express".

PS: ultimele două filme ale lui Nicolaescu nu au mai făcut furorile cu care eram obişnuiţi. Ultimul nu a mai adus nici măcar 300 de oameni în cinematograf :)) Se pare că lansarea simultană şi pe DVD nu a fost o mişcare de marketing înţeleaptă.

saskiul said...

@ B.:
Nu stiu de ce, dar cred ca SN nici macar nu are nevoie sa "prosteasca" CNC-ul. Exista acolo niste jocuri de culise care-i ofera pe tava banii ca sa faca filme. Nu degeaba a jucat un rol in politica RO inainte si dupa 1990.
Eu nu ii mai urmaresc filmele de prin 1984 (RINGUL). Desi cred ca ultima oara am frematat la REVANSA (1978). I-am vazut, cu toate astea, filmele (in mare masura, exceptie fac cele de dupa 1990 din care am vazut, trunchiat, doar TRIUNGHIUL MORTII, OGLINDA, 15) insa pentru alte considerente (muzica, mai ales).
SN este un farseur, fara indoiala. Publicul sau o fi format din spectatori despre care Motzoc (personajul din nuvela lui C. Negruzzi, "Alexandru Lapusneanu") afirma ca-s prosti (ca sa folosesc termenul tau), dar sa nu uitam (ca in cazul altor idoli ce nu suporta contrazicere, dezbatere etc.) ca-s si multi.
De fapt, daca ne gandim mai bine, vremea trece si mitul sau imbatraneste. Ramane insa pururi tanara foamea aceluiasi gen de public pentru noi idoli, pentru noi mituri. Si inlocuitori se vor gasi mereu. Iata deci ca nu SN e problema. Acest "voievod"-"raboinic al luminilor" avant la lettre nu face decat sa satisfaca nevoia acelui public de circ, de batai si impuscaturi, de "epopee nationala".

Anonymous said...

Legat de "Atunci i-am condamnat pe toti la moarte". Scena cu inmormantarea este un pic copy paste dupa o secventa din MASH al lui Altman.
Filmul Ringul(noroc cu muzica lui Adrian Enescu)este copy paste "Rocky".
Dupa revolutie maestrul facea pe dizidentul (fiind unul din privilegiatii regimului Ceausescu). Potrivit unor martori oculari chiar si Tovarasa aflata in dizgratie (adica dupa 22 decembrie 1989, ora 12:09)a declarat cand l-a auzit vorbind la radio si TV: "Ce-o mai vrea si asta dom'le? I-am dat bani, l-am lasat sa mearga unde a vrut, sa filmeze ce tampenii a vrut, avea vila si tot nemultumit e...".
Oricum se poate spune ca pana in 1989 (din punctul meu de vedere cel putin) filmele maestrului auavut macar un fir epic. Insa dupa 1990....
Spre exemplu "Punctul Zero". Mie mi se pare nu doar o absurditate ci chiar o bataie de joc. Ca sa numai zic nimic de penibilitatea "Triunghiului mortii".