Seara de luni printre amici. Am fost la ziua lui GM - am jucat ping-pong (după câţiva ani în care n-am pus mâna pe paletă) şi am stat la poveşti pe terasa din curtea lor. L-am întâlnit pe Florin – un simpatic matematician cinefil şi meloman cu studii acasă, în occidentul apropiat şi în cel îndepărtat. Am început să vorbim despre Tarkovski, iar virajul brusc spre Tarantino s-a dovedit periculos. Totuşi, nu fatal. Pentru că i-am promis, la despărţire, că-l voi căuta negreşit când voi ieşi la pensie pentru ca să-mi explice taina filmelor lui Tarantino - acea metanoie prin care, spune el, trec personajele sale care „nu rămân la fel, ci se transformă”. Atunci, am glumit eu, voi fi un moş cool pentru că voi savura at last subtilităţile şi ironia limbajului cinematografic propus de Tarantino. Când am schimbat subiectul şi-am dat-o pe muzică electronică (cu aplicaţie la Vangelis), vehemenţa cu care a descalificat-o (chiar dacă a recunoscut că nu are urechi pentru ea şi deci nu a s-a expus decât la foarte puţine audiţii de electronic music) mi-a amintit de Inginerul care, cu vreo 25 de ani în urmă, avea să-mi dechidă ochii spre literatura universală şi muzica simfonică. S-a alăturat discuţiei Csabo, pe care-l ştiu de la proiecţiile cu filme de la Humanitas şi apoi de la concertele simfonice şi jazz de la Capitol. Intervenţia lui mi s-a părut de bun simţ, iar argumentaţia bine articulată. Pr. RN a pus punctul pe I: Dacă ar trăi acum, Bach şi-ar scoate pălăria în faţa lui Vangelis. Apoi am trecut în revistă cu Florin momentele memorabile (pentru noi) din cinematograful american. Puţin înainte de midnight Gabu şi FD ne-au condus la maşină. Cele trei ore au trecut ca şi cum ar fi fost trei minute.
No comments:
Post a Comment