Cool jazz & more

De la o vreme ascultăm multă muzică (piesele incluse pe dublul CD memorial şi câteva alte opusuri - încă - needitate: jazz cameral & symphonic, cool jazz, bossa nova, pop, insolite remixuri jazz după compozitori clasici şi preclasici - Vivaldi, Bach etc.) de Richard Oschanitzsky. Uluitoare şi meteorică apariţie în muzica românească (şi nu numai), tragic destin. S-a stins la nici 40 de ani, în 1979. Citeam, prin 1988, un interviu de-al lui Adrian Enescu într-una din publicaţiile vremii. Atunci m-am întâlnit pentru prima oară cu aserţiunea că singura clasificare viabilă şi exactă a muzicii este în bună sau proastă. Peste aproape 20 de ani, când aveam să-l redescopăr pe Richard Oschanitzsky (în adolescenţă şi mult timp după aceea îl ştiam doar din soundtrack-ul – fabulos – din acel gangster movie a la roumaine Cu mâinile curate) am întâlnit aceeaşi idee rostită de Richie (cum îl alintau prietenii) prin anii şaizeci. Astfel, în emisiunea Remix Underground a lui Doru Ionescu, difuzată de TVR prin 2006, am urmărit cu emoţie câteva înregistrări rarissime ale maestrului (inclusiv câteva piese cu Aura Urziceanu şi cu Ileana Popovici) în postură de interpret pianist sau de muzician intervievat. Spune Richard Oschanitzsky: „Nu trebuie să facem nici o diferenţă între muzica clasică, muzica uşoară, muzica populară sau jazz. Orice muzică poate fi bună sau proastă şi atât." Adrian Enescu (care a cultivat şi el, în egală măsură, genuri diverse, aparent antagoniste: simfonic, vocal-simfonic, cameral, genul asa-zis “uşor”, jazz, electronic), mai mult decât oricine altcineva – în această parte a lumii, cel puţin – avea să reînnoiască această idee, să o transpună – cu profesionalism - în practică, în toate proiectele sale muzicale; prin muzica sa, conceptia clară, lipsită de prejudecăţi a lui Richard Oschanitzsky din anii şaizeci îşi păstrează netulburată modernitatea.

Seara am fost la Filarmonică, la un concert simfonic dirijat de Eckart Hübner (solist la fagot: Dávid Mathé. În program, Carl Maria von Weber (Uvertura la opera Freischütz şi Concertul pentru fagot şi orchestră în fa major, op.75) şi Johannes Brahms (Simfonia nr.1 în do minor, op.68) – piese agreabile, dar fără un appeal special pentru noi. Theodor însă a ascultat atent (chiar dacă nu fiecare clipă din concert) şi a vrut să ştie când mai venim. Ne-am întâlnit, în partea a doua a concertului, cu Codruţa şi cu Darian. De departe, Darian este pentru Theodor amicul ideal. De fiecare dată se bucură când se întâlnesc şi interacţionează uimitor de bine.

...and even the horses had wings...

I was born into a world full of angels and kings
and there was some place to grow and someone to be
and even the horses had wings
and even in the darkest of storms you knew that the sun was still there
and even the horses had wings
it was that special kind of world, with its heart set on laughter
and the sun was meant to be touched and the dream to be after
at the end of each day was the wonder of each night
and even the horses had wings
that was the world that I knew as a child
I can't believe it's changed - it's got to be the world
and somehow we can mend it like it was
we can make it like it was before
when even the horses had wings
I'm dying in a world that will die before death
because angels don't exist and kings never laugh
and I'm afraid I've forgotten I believed that there really was a world
where even the horses had wings
here am I, alone now
...there was something that I meant to do,
but it's been so long ago that I can't remember what it was...
...horses...?

(the song ...and even the horses had wings... was performed by Kathy "Bobo" Bates in the film Taking Off by Milos Forman)

Zapping

Cu câţiva ani în urmă, un actor devenit monah (Părintele Valerian de la Frăsinei) mi-a trimis o scrisoare în care a strecurat o broşurică referitoare la rolul nociv jucat de televizor, de mediile vizuale (computer, cinematograf) în viaţa omului contemporan. Multe din rândurile citite atunci mi s-au părut puerile. De la o vreme însă încep să conştientizez parcă tot mai mult că mediile vizuale (televizorul, cinematograful - tributare aproape exclusiv hedonismului / violenţei made in USA, devenite super-ultra-mega divertisment etc. - şi, progresiv, internetul) reprezintă o problemă, o „ispită” deloc neglijabilă. De aceea, poate, îndrăgesc atât de tare filmul lui Cristi Mungiu (acum disponibil pe you tube), Zapping. Îmi dau seama, cu fiecare zi ce trece, că menirea mea, ca dascăl, este să transpun într-un limbaj exclusiv vizual (mă rog, audio-vizual, dacă includem şi „personajul” muzică) informaţia scrisă, lăsată moştenire de secole, prin cărţi. Nu, nu suntem (încă) în decorul imaginat de Ray Bradbury în 451 Fahrenheit. Nu se ard cărţi în piaţă (chiar dacă se mai vorbeşte despre piese de teatru interzise, „eretice”, de romane „blasfemiatorii”), dar am ajuns, iată, vremea în care mulţi întreabă – la modul cel mai serios – Ce e aia o carte? Bombardaţi de un mediu vizual înnebunitor, pierdem pe nesimţite plăcerea de a citi, orice interes pentru lectură. Iată că monahul Valerian avea dreptate să atragă atenţia asupra acestui necruţător flagel. Într-un fel îmi găsesc o scuză (pentru rezervele pe care le-am avut / le mai am faţă de cenzura sa aspră) prin faptul că am rămas credincios televiziunii înţelese ca sursă de informare şi delectare, de culturalizare, nefiind interesat de soaps, de emisiunile de light entertainment, de sit coms, de imaginarul hollywoodian sau bollywoodian, de talk shows etc. Deşi, dacă mă gândesc bine, dl. inginer Victor Laudacescu (may his soul rest in peace) îmi spunea încă de pe la mijlocul anilor optzeci – atunci când condamnam politica acelor ani, care reducea programul TVR la două ore de emisie pe zi – că televizorul nu formează, ci distruge cultura. Poate că distruge în om nu atât cultura, cât interesul pentru cultură – dacă el a existat vreodată.