Thursday, 16 April 2009

Crucifixion

Puţin înaintea secvenţei Răstâgnirii din Andrei Rubliov, iconarul care avea să picteze Sfânta Treime (dar îi era imposibil să zugrăvească fresca Judecăţii de Apoi) îşi întreba, retoric, ucenicul pentru ce minte mereu. „Poate este şi asta o boală: să nu te poţi opri din minţit.” adaugă, ca pentru sine. Urmează dialogul dintre Rubliov şi Teofan Grecul pe tema Întrupării. „Poate că Iisus a venit tocmai ca să-l împace pe om cu Dumnezeu...” Apoi vorbeşte despre norodul cel ignorant, dar care – până la urmă – L-a acceptat pe Hristos şi, spre deosebire de cărturari şi de farisei, a crezut în El. Sunt, poate, cele mai frumoase cadre de film în care episodul Răstâgnirii este adus pe ecran. Păstrând sobrietatea şi austeritatea unei icoane bizantine. Relativ în zonă se mai află şi controversatul Pasolini care, în Il Vangelo secondo Matteo s-a întrecut pe sine, lăsând la o parte naturalismul (pe care-l va exersa în mod repetat în prima jumătate a anilor 70, culminând cu indigestul Salo) şi nu e rău nici chiar Jesus of Montrealprobabil că de acolo, din Canada (din Lumea Nouă, în general), aşa se văd lucrurile cel mai bine. As good as it gets, as they say. Restul exemplelor ţin de un naturalism împins la extrem (filmul lui Gibson, inspirat de pictura lui Grunwald) sau de fairy tales (filmul lui Zefirelli).

Din filmul românesc îmi vin în minte scena finală a „Golgotei” din Osânda (film ce poartă prea apăsat, din păcate, marca celui care semnează regia, însă cu virtuţi interpretative şi cu o muzică – Tiberiu Olah – sfâşietoare, de neuitat) şi un film mult mai puţin popular: Umbrele soarelui (1986, Mircea Veroiu). Acolo, personajul principal sugerează (involuntar aproape) postura de răstâgnire în vreo două rânduri. O dată când (ca-ntr-un fel de Pieta) bunica-i mărinimoasă îi oblojeşte rana din coastă (l-a străpuns cornul de bivol sau l-au muşcat lipitorile?) şi apoi la final când încearcă să iasă la suprafaţă din mare, cu mâinile depărtate în lateral. Interpretul său (Dragoş Pâslaru) avea să trăiască propria-i Golgotă peste câţiva ani (în vara anului 1990), după care se va apropia tot mai mult de lumea monahală. La sfârşitul anilor 90 de va călugări, iar acum vieţuieşte ca pustnic, undeva în Munţii Căpăţânii.

Monahul nepereche

Intransigenţa dogmatică („flexibilitatea în interiorul dogmei, din care toţi am avea de învăţat câte ceva”, arată George Ardeleanu) era, pentru Nicolae Steinhardt, reflexul unui rigid sistem totalitar. Proaspătul neofit (a se citi în Jurnalul fericirii) a ţinut să fie primit, prin botez, în Biserica Ortodoxă – pe şest, „ca într-un hold-up ­– în prezenţa nu doar a unui preot ortodox, ci şi a unora romano-catolici, greco-catolici şi chiar protestanţi. Şi totuşi, în celula închisorii, el avea să exclame (pentru sine): „Ce bine că sunt ortodox!”, dar asta nu l-a împiedicat să consemneze: „semn de nobleţe: a vorbi respectuos pe adversari”. Pentru că: „oricât aş fi (şi sunt) de ecumenic, n-aş putea în ruptul capului să renunţ la ortodoxie” – scrie N. Steinhardt într-o scrisoare către Virgil Nemoianu, datată Chevetogne, 8 noiembrie 1979, pe când se afla câteva zile în acea mănăstire benedictină. Şi încă ceva: semnificaţia politeţii avea să o deprindă mai ales în urma celor cinci ani de temniţă şi să o redea în stilu-i caracteristic în acelaşi Jurnal: „să poftească vreunul să-mi spună, după ce am trecut pe la Securitate, am făcut cinci ani de puşcărie şi trei ani de muncă manuală alături de ţigani, că politeţea e o deşertăciune desuetă, să poftească şi-l scuip în faţă – să-mi moară mama, să fiu nebun şi să-mi sară ochii de nu”. Oaze de politeţe, „canaliile cumsecade” întâlnite prin închisorile comuniste nu dovedesc în niciun caz că regimul comunist e bun; dimpotrivă, dovedesc că „în comunism binele nu poate fi săvârşit decât accidental şi prin încălcarea principiilor care-i stau la bază” şi că „Dumnezeu e dincolo de bine şi rău...”

Impresionantă este la monahul de la Rohia – acest călugăr nepereche - eleganţa cu care a ştiut să se păstreze departe de orice polemică sterilă pe teme dogmatice, rămânând fidel dreptei socotinţe pe care domeneşte în repetate rânduri în scrierile sale. „Ortodoxia lui” – afirma Sanda Stolojan – „reprezintă ceea ce este mai bun în credinţa creştină, spiritul de milă şi de toleranţă, susţinut de spiritul de luptă totdeauna treaz”. Convertirea sa la ortodoxie s-a produs după ce s-a străduit, o vreme, să fie un „bun evreu”, frecventând sinagogile şi citind Vechiul testament în original. Avea să afirme însă că „religia evreiască e o religie în suspensie”, iar sinagogile nu-s decât „case memoriale”. Experienţa religioasă din iudaism îi lasă impresia că este „o memorizare şi un tip de structură absolută, unde virtualităţile nu se configurează”. Infernul temniţelor comuniste şi datul cu capul de pereţi (la propriu) aveau să-l determine să se boteze, pentru a nu muri nebotezat. Mare trebuie să-i fi fost credinţa!

Disponibilitatea comunicaţională a monahlui Nicolae Steinhardt este singulară. „Astăzi” – notează George Ardeleanu în Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, p. 40se încearcă o paralelă între convertirea monahală a postmodernistului Ştefan Baştovoi şi cea a lui Steinhardt. Este, în opinia noastră, o mare diferenţă. Trecând la monahism, Savatie Baştovoi a rupt radical cu trecutul său cultural, laic, postmodernist sau nu (cel puţin aşa reiese din interviuri). Steinhardt însă nu s-a despărţit niciodată de un asemenea trecut. Nici măcar râzând...” Şi, arată în continuare G. Ardeleanu: „părintele Nicolae are o şansă minunată în înţelegerea părintelui Serafim ori a părintelui Iustinian Chira. Când acesta din urmă este întrebat de proaspătul monah dacă în noua lui „situare” mai are voie să scrie, înţeleptul ierarh îi răspunde iniţial „Nu”, provocând un moment de perplexitate, după care adaugă „Nu ai voie să scrii ca şi până acum, ci să scrii mult mai mult. Să scrii mereu, aceasta este ascultarea pe care ţi-o dau eu.

Icon & idol

Există, în Semnul şarpelui (Mircea Veroiu, 1982) o secvenţă forte în care hangiţa (Leopoldina Bălănuţă) – un personaj puternic, asemenea celor din Nunta de piatră (Fefeleaga) şi Dincolo de pod (Mara), interpretate de aceeaşi mare actriţă – se ceartă cu icoana la care se rugase îndelung ca să-i cruţe fiul trimis pe front. Într-o zi însă primeşte o scrisoare de la stăpânire, o citeşte cu spaimă în suflet, temerile se confirmă (crede ea) şi, cuprinsă de furie, zvârle cu ce-i vine la-ndemână în icoana de pe perete. „Şi cât te-am rugat!...De-acum numa’-n mine trebuie să cred, numai la mine trebuie să mă rog!...” Uleiul din candelă ia foc şi flăcările încep să se întindă. Dar – surpriză! – mânia femeii se preschimbă-n căinţă şi, cu mâinile goale - aceleaşi care-au provocat micul incendiu – dă să stingă, rănindu-le, flăcările mistuitoare.

Emoţionant, într-adevăr, acest zig-zag sufletesc între o formă de iconodulie, un gest vădit iconoclast şi revenirea – cu smerenie – la iconodulie. Este, în această mişcare a sufletului, întreaga odisee duhovnicească a omului care ajunge până la urmă să înţeleagă că, pentru a deprinde lecţia răbdării, are nevoie de icoană; că ceea ce trebuie distrus nu este icoana (ca obiect), ci idolul (care-şi schimbă mereu chipul) cuibărit în inima noastră. Icoana – fereastră către absolut – n-are nicio vină.