Crucifixion

Puţin înaintea secvenţei Răstâgnirii din Andrei Rubliov, iconarul care avea să picteze Sfânta Treime (dar îi era imposibil să zugrăvească fresca Judecăţii de Apoi) îşi întreba, retoric, ucenicul pentru ce minte mereu. „Poate este şi asta o boală: să nu te poţi opri din minţit.” adaugă, ca pentru sine. Urmează dialogul dintre Rubliov şi Teofan Grecul pe tema Întrupării. „Poate că Iisus a venit tocmai ca să-l împace pe om cu Dumnezeu...” Apoi vorbeşte despre norodul cel ignorant, dar care – până la urmă – L-a acceptat pe Hristos şi, spre deosebire de cărturari şi de farisei, a crezut în El. Sunt, poate, cele mai frumoase cadre de film în care episodul Răstâgnirii este adus pe ecran. Păstrând sobrietatea şi austeritatea unei icoane bizantine. Relativ în zonă se mai află şi controversatul Pasolini care, în Il Vangelo secondo Matteo s-a întrecut pe sine, lăsând la o parte naturalismul (pe care-l va exersa în mod repetat în prima jumătate a anilor 70, culminând cu indigestul Salo) şi nu e rău nici chiar Jesus of Montreal – probabil că de acolo, din Canada (din Lumea Nouă, în general), aşa se văd lucrurile cel mai bine. As good as it gets, as they say. Restul exemplelor ţin de un naturalism împins la extrem (filmul lui Gibson, inspirat de pictura lui Grunwald) sau de fairy tales (filmul lui Zefirelli).

Din filmul românesc îmi vin în minte scena finală a „Golgotei” din Osânda (film ce poartă prea apăsat, din păcate, marca celui care semnează regia, însă cu virtuţi interpretative şi cu o muzică – Tiberiu Olah – sfâşietoare, de neuitat) şi un film mult mai puţin popular: Umbrele soarelui (1986, Mircea Veroiu). Acolo, personajul principal sugerează (involuntar aproape) postura de răstâgnire în vreo două rânduri. O dată când (ca-ntr-un fel de Pieta) bunica-i mărinimoasă îi oblojeşte rana din coastă (l-a străpuns cornul de bivol sau l-au muşcat lipitorile?) şi apoi la final când încearcă să iasă la suprafaţă din mare, cu mâinile depărtate în lateral. Interpretul său (Dragoş Pâslaru) avea să trăiască propria-i Golgotă peste câţiva ani (în vara anului 1990), după care se va apropia tot mai mult de lumea monahală. La sfârşitul anilor 90 de va călugări, iar acum vieţuieşte ca pustnic, undeva în Munţii Căpăţânii.