Există, în Semnul şarpelui (Mircea Veroiu, 1982) o secvenţă forte în care hangiţa (Leopoldina Bălănuţă) – un personaj puternic, asemenea celor din Nunta de piatră (Fefeleaga) şi Dincolo de pod (Mara), interpretate de aceeaşi mare actriţă – se ceartă cu icoana la care se rugase îndelung ca să-i cruţe fiul trimis pe front. Într-o zi însă primeşte o scrisoare de la stăpânire, o citeşte cu spaimă în suflet, temerile se confirmă (crede ea) şi, cuprinsă de furie, zvârle cu ce-i vine la-ndemână în icoana de pe perete. „Şi cât te-am rugat!...De-acum numa’-n mine trebuie să cred, numai la mine trebuie să mă rog!...” Uleiul din candelă ia foc şi flăcările încep să se întindă. Dar – surpriză! – mânia femeii se preschimbă-n căinţă şi, cu mâinile goale - aceleaşi care-au provocat micul incendiu – dă să stingă, rănindu-le, flăcările mistuitoare.
Emoţionant, într-adevăr, acest zig-zag sufletesc între o formă de iconodulie, un gest vădit iconoclast şi revenirea – cu smerenie – la iconodulie. Este, în această mişcare a sufletului, întreaga odisee duhovnicească a omului care ajunge până la urmă să înţeleagă că, pentru a deprinde lecţia răbdării, are nevoie de icoană; că ceea ce trebuie distrus nu este icoana (ca obiect), ci idolul (care-şi schimbă mereu chipul) cuibărit în inima noastră. Icoana – fereastră către absolut – n-are nicio vină.
No comments:
Post a Comment