Răsfoiesc manualul de educaţie civică (clasa a III-a) al lui Theodor. Unul din capitole se cheamă „Noi şi grupurile”, iar o lecţie are titlul „Grupul religios”. Copiilor li se propun spre observare trei imagini: cu o moschee, o biserică ortodoxă (cu trei turle terminate în piramide, aşadar cu o arhitectură – cel puţin – hibridă, cu profunde influenţe apusene) şi una catolică (adică romano-catolică). Iar pentru lectură, două texte: unul din Goga (despre ieşirea „pâlcuri” a ţăranilor din „biserica satului”, „amestecaţi bărbaţi şi femei, păstrând după vechiul obicei toată rânduiala ierarhică”); altul este o istorioară despre doi colegi de clasă, „din grupuri religioase diferite” (nu se dau detalii), Radu şi Muhammad. Cert e că Muhammad s-a îmbolnăvit, a lipsit de la şcoală mai multe zile şi Radu l-a vizitat zilnic şi l-a ajutat să-şi facă temele. „De atunci (cum ar veni, până-n ziua de azi?) ei au devenit buni prieteni, îşi petrec împreună o parte din timpul lor şi se ajută ori de câte ori este nevoie”. Mda. La vârsta lor, poate că e bine să li se predice basme. Au timp mai târziu să vadă cum stă treaba cu „grupurile religioase”. Să cerceteze cât de corijabile sunt, de exemplu, aprigele conflicte religioase din In the Name of the Father sau Lepa sela, lepo gore. Urmează întrebări despre deosebirile dintre cei doi băieţi, relaţiile stabilite între ei, despre cum ar proceda fiecare elev cu copiii care fac parte dintr-un grup religios diferit. Tot spre comentariu („împreună cu colegii şi cu profesorul de religie”) este propusă şi sintagma evanghelică „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Copiii mai sunt întrebaţi să spună la ce anume cred ei că îi ajută pe oameni credinţa. Apoi li se cere să caute informaţii despre diferite religii, pentru a identifica asemănări şi deosebiri. În fine, elevilor li se mai cere să denumească, dintre patru obiecte ilustrate în josul paginii - o icoană bizantină cu Mântuitorul, o rachetă de tenis, o carte (cu cruce pe ea, copertă neagră de piele şi perimetrul paginilor aurit) şi o pereche de foarfece), „numai pe acelea care pot fi folosite în cadrul unui grup religios”. Chestie cu schepsis, pentru că nu doar icoana şi Scriptura – imaginile care trimit imediat la „grupuri religioase” - pot fi folosite într-un grup religios. Foarfecele este şi el extrem de folosit în orice grup (religios ori politic), ca să cenzureze „ereziiile”. Mă gândesc, desigur, la foarfecele preotului de ţară din Nuovo Cinema Paradiso (care a tăiat secvenţele mai mult sau mai puţin „fierbinţi” – în fond, nişte săruturi nevinovate faţă de scenele total dezinhibate din ziua de azi - din filmele proiectate la cinematograful sătesc, spre a nu-i sminti pe tineri şi nu numai pe ei), dar şi la foarfecele Reformei protestante, prin care Scriptura însăşi a fost „tunsă” de cărţile veterotestamentare „deuterocanonice”, dar şi – în traducerile ulterioare, care de care mai neautorizate, ale Bibliei - de o serie de sintagme ce nu erau defel pe gustul reformatorilor. Iar în privinţa rachetei de tenis, numai cine nu are simţul umorului sau n-a auzit de scheciul lui Toma Caragiu, Aşa-i în tenis, poate crede că între „devenirea întru fiinţă” (orthopraxisul sau activitatea practică a oricărui grup religios) şi sus-pomenitul sport nu e nicio legătură.
