r mai lung decât până la I DO. Să ne amintim de secvenţa-uvertură din Zerkalo / Oglinda lui Tar
kovski. E nevoie de o „magie” sau de o „hipnoză” pentru ca să ni se demeticească limba şi să putem spune tare şi răspicat: Pot să vorbesc. De fapt, îţi ia mult să afli cine eşti datorită acelui unseen warfare şi „omului din om” (despre care vorbea Dostoievski), răspunzător pentru acea split personai aminteşte de ultima secvenţă din Nazarin de Bunuel, în care un preot devotat şi „cu vocaţie” aduce – culmea – numai nenorociri în jur prin felul său de a fi genuinely charitable. Umilit peste măsură, ajunge printre puşcăriaşi, fiind apărat – din milă – de către un ticălos căruia toţi prizonierii îi ştiau de frică. Cuprins de îndoială, acceptă un ananas oferit de pomană de o femeie, în timp ce mărşăluia pe un drum de ţară spre închisoare, sub escortă. Poate printre miturile care ar trebui „deconstruite” (că tot suntem în plină eră deconstructivistă) este şi acela după care învăţătura Părinţilor Bisericii este că „banul e ochiul dracului” („the root of all evil”). Sau că icoana bizantină, în austeritatea ei, nu ne priveşte, ci se priveşte narcisist. 
Banul, spun Părinţi
i, este o scară pe care poţi s-o foloseşti şi cu chibzuială şi fără. Este un mijloc, nothing more, nothing less.De la Gladys primim o superbă ilustrată cu un arbore de-al iei din faţa casei, cu frunzele înroşite de bruma şi ceţurile toamnei din Oregan.
Stuart îmi trimite şi el o grămadă de poze din călătoria lui în Borneo – locuri exotice care i-au amintit de copilărie.
