Psalmii lui David – ce minunat dialog cu infinitul! Ce imagine compun stihurile: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”…Şi ce hotărâtă pare vocea care caută să se îndrepteze prin rugăciune: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele…” Punct ochit, punct lovit! Nu asta căutăm toţi, începând cu incidentul din grădina grădinilor: el a pasat măgăreaţa ei, iar ea a aruncat vina pe Ka (şarpele): „Nu-s eu de vină, ci târâtoarea!”?
Ei, asta da aventură: să cauţi „straja” aceea nevăzută pentru gură şi „uşa de îngrădire” pentru buze...mai ales atunci când nervii şi răbdarea „strajei” s-au tocit, la fel ca balamalele „uşii de îngrădire” pe care le vei fi avut cândva, în copilărie…„Păzeşte-mă de cursa care mi-au pus mie şi de smintelile celor ce fac fărădelege” – petiţiune care se va fi citind cam aşa: „Dă-mi putere să rezist până la capăt”. Că putere de convingere faţă de Şefu’ are numai Monahul de la Rohia, atunci când – scrie el hâtru – e hotărât să trateze cu The Big Dude „ca de la jidan la jidan” pentru a-i cruţa pe ortacii lui întru filozofie care, într-un fel sau altul, „nu îndeplineau condiţiile”…
