Thursday 29 November 2007

Notre musique

Am văzut ultimul film de Jean-Luc Godard la Festivalul de Film European (de acum un an sau doi, n-are importanţă, ştiu că era un frig năpraznic în sală) - Notre musique (2004), un pseudo-documentar filmat la Sarajevo, cu câteva momente chiar reuşite. Dialogul intelectualist a supravieţuit la Godard chiar şi la 45 de ani de la victoria sa cu À bout de souffle.

Pretextul poveştii: expozeul pe care Mr. Godard lui-même îl susţine la Sarajevo pe tema legăturii dintre cuvânt şi imagine, în faţa studenţilor de acolo – ocazie cu care binecunoscutul regizor alege să vorbească despre zone incendiare şi extrem de vulnerabile (cum este şi Orientul Mijlociu, la care se face referire adesea, sau condiţia indienilor din America).

Şi încă ceva – poate secvenţa-cheie a filmului. Se vorbeşte la un moment dat despre o tânără catolică şi despre experienţele ei mistice. Fata declarase că ar fi văzut-o pe Fecioara Maria. Episcopii locului ar fi întrebat-o cum arată cea pe care a văzut-o. Aşa ca în picturile maeştrilor europeni? şi îi arată atunci diverse albume cu reprezentări ale Fecioarei. Fata, de fiecare dată, spune că Fecioara nu arăta astfel. Deodată înalţii prelaţi îi aşează în faţă o reproducere a unei vechi icoane bizantine. Atât de veche încat ochii şi o parte a feţei nu se mai pot zări datorită cariilor vremii. În clipa aceea fata exclamă: „Aşa arăta!” ... Frumoasă istorisire şi cu mult tâlc în ce priveşte nevoia omului de a a vedea Sacrul, dar şi posibilităţile de revelare a Sacrului, în arta bizantină.

Ar mai fi de adăugat câte ceva despre un cadru splendid filmat la celebrul pod din Mostar (distrus şi apoi reconstruit bucată cu bucată). Casele răsfirate pe colinele din apropiere se reflectă în apa râului într-un fel aproape impresionist.

Psycho

One Sunday evening two men met in a London pub. One of them was very unhappy.

“Life is terrible, everything in the world is really boring,” he said.

“Don’t say that”, said the other man. “Life is wonderful! The world is so exciting! Think about Italy. It’s a wonderful country. Have you ever been there?”

“Oh, yes. I went there last year and I didn’t like it.”

“Well, have you been to Norway? Have you ever seen the midnight sun?”

“Oh, yes. I went there for my honeymoon and we saw the midnight sun. I didn’t enjoy it.”

“Well, I have just returned from a safari in Africa. Have you visited Africa yet?”

“Yes, I went on safari in East Africa last year and I climbed the Mount Kilimanjaro. It was really boring.”

“Well,” said the other man, “I think that you’re very ill. Only the best psychiatrist in London can help you. Go to see Dr Greenbaum in Harvey Street.”

“But I am Dr Greenbaum,” answered the man sadly.

Romanian Piano Trio plays Sibelius, Grieg, Elgar

Recital extraordinar cu Romanian Piano Trio (Alexandru Tomescu – vioară; Horia Mihail – pian; Răzvan Suma – violoncel). În program: Edvard GriegSonata în la minor pentru violoncel şi pian, op.36, Jean SibeliusPatru Humoreşti pentru vioară şi pian, Edward Elgar – Sonata în mi minor pentru vioară şi pian, op. 82, Jean SibeliusTrio Loviisa în Do major, JS 209. Interpreţii – tineri de până-n 40 de ani, s-au încălzit (într-o sală aproape goală şi – ca de obicei – friguroasă) pe acordurile celor trei nordici şi au dat un bis din Astor Piazzolla. În pauză l-am întâlnit pe fostul meu profesor de geografie din gimnaziu (Theodor Gabor), nelipsit de la concerte. Ni s-a alăturat toboşarul-şef al orchestrei Filarmonicii care se plângea – şi pe bună dreptate – că de când cântă aici, la Timişoara, sala Filarmonicii nu este încălzită, iarna.

Omul in uniforma

Omul în uniformă este tipul de grandomanie umană pe care experienţele extremiste de dreapta şi stânga încearcă să-l impună timpului nostru. Se netează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanţele, se ţesesc sub o formidabilă presiune nivelatoare poziţiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri revelatoare, asupra cărora nimeni n-are voie să întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară. Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil.

Omul în sacou este supus erorilor. Omul în uniformă este infailibil. Nu sunt un partizan, sunt mereu un dizident. N-am încredere decat în omul singur, dar în el am foarte multa încredere.

(Mihail Sebastian – Cum am devenit huligan)

Biscuitul norocului

viaţa, viaţa

de unde atâta putere

de unde atâta combustibil al speranţei

şi nervii ca un porţelan gata să-l spargi,

la dracu toate acestea

bea bătrâne şi dă-le cu tifla

celor născuţi să nu înţeleagă nimic,

e atât de subţire filamentul inimii

încât o dată ars

degeaba îţi vor mai da dreptate

degeaba te vor mai plânge

isterici toţi

într-o perfectă democraţie a tristeţii

viaţa este desigur doar una

şi tu, cel obişnuit să te consumi pentru alţii

păstrează o respiraţie calmă şi pentru tine,

bucură-te, măcar o dată,

de zăpezile care-şi trag poalele peste munte

şi inspiră adânc lumina binefăcătoare a zorilor

tu, care ai înţeles surâsul ca pe răsăritul gândurilor

în spatele îndepărtatelor plaje

confrunt­ă-te acum cu mărunta libertate a halbei de bere

şi urlă ca un rândaş acrit

căruia i s-a şterpelit chenzina

adună-te bătrâne,

arcul nervilor tăi prea adesea plezneşte

mai priveşte şi tu în preajmă

cum fericirea n-are nevoie nici pe departe

de combustibilul perfecţunii

iar unii ronţăie mulţumiţi

în staulul larg al bulevardelor

biscuitul norocului


(Lucian Avramescu)

To Sir, with Love

It’s been 21 years since my dear ex-teacher (Aurel Rus) passed away. He had been my French teacher for almost seven years. Unexpectedly he got sick one day (apparently as a result of a chest injury), was diagnosed with a form of cancer which grew into metastasis. I visited him while he was in the hospital – I wanted to see him one more time. He was very weak. We talked about literature and the importance of having reading activities well organized. A few weeks later I went to his funeral. One of the most cynical of my colleagues gave a speech in his memory. I remember that day very well. I hadn’t lost anybody so dear before. For many a time to come I was to believe that he was still alive, I just couldn’t get used to the idea that he was no more, that he had died. I still have difficulties in accepting that people who are no longer alive will only continue to live in the memories of the ones they were closed to. May he rest in peace.

Zăngănitul de arme

oamenii vorbesc între ei

şi aud un zăngănit de arme în cuvintele lor,

oamenii vorbesc între ei

de la un meridian la altul,

de la un continent la altul,

se strigă dintr-o parte în alta a zilei

oamenii se bat pe umeri

de ai crede că sunt prieteni de când lumea

şi aud, clar, un zăngănit de arme

sub hainele lor,

oamenii râd unii de alţii

şi petrec unii cu alţii

în timp ce pun la cale,

urzesc,

întind năvoade, zbilţuri, conspiraţii,

oamenii vorbesc între ei

ai crede că o veche prietenie îi leagă

dar eu ştiu

că zăngănitul de arme din cuvintele lor

nu anunţă nimic bun


(Lucian Avramescu)

Varsta inocentei - La lengua de las mariposas

La Lengua de las mariposas / Lecţia despre fluture (1999) este una din acele experienţe magice, de neuitat, care ne aminteşte cu nostalgie de frumuseţea idilică „vremurilor vechi” (evocate în filme precum: Il Giardino dei Finzi-Contini, 1900 sau La vita è bella), într-o vreme când timpul (anii turbulenţi şi fanatici imediat premergători Războiului Civil din 1936) – la fel ca în Moromeţii lui Marin Preda – nu mai avea răbdare cu oamenii. Noile transformări şi „glisări” sociale (naşterea fascismului) sunt reflectate în conştiinţa micuţului Moncho, zis şi Vrăbete (Manuel Lozano), un băieţel astmatic de şase ani.

Adaptat de scenaristul Rafael Azcona după romanul lui Manuel Rivas Que Me Quieres, Amor, Lecţia despre fluture urmăreşte relaţia dintre Moncho şi (în regia lui José Luis Cuerda) vârstnicul său învăţător liberal (şi „anarhist”, căci iubeşte natura şi libertatea mai mult decât dogmele bisericeşti sau pe cele politice), Don Gregorio (Fernando Fernan Gomez) – paralela cu prietenia neobişnuită dintre băieţelul şi proiecţionistul din Nuovo Cinema Paradiso este inevitabilă. Un copil sensibil, un dascăl dăruit meseriei sale, câteva tuşe ideologice uşor teziste (idealizarea taberei republicane, sprijintă de muncitori, intelectuali şi alţi simpatizanţi de stânga în detrimentul forţelor naţionaliste de dreapta: aristocraţia, armata, Biserica Catolică – vehement ostile politicii celei de-a doua Republici Spaniole), niţel umor şi chestiuni de familie – toate surprinse în scurtul moment de respiro, pe când Spania cocheta cu democraţia şi socialismul – sunt ingredientele pe care regizorul José Luis Cuerda le foloseşte în acest film de o frumuseţe pastorală (director de imagine: Javier G. Salmones, muzica: Alejandro Amenábar) despre convingeri (morale, politice, religioase), memorie şi laşitate, despre fanatism şi pierderea inocenţei.

O poveste – de ce nu? – despre sacrificiu (deci, indirect, un film despre Hristos) şi preţul libertăţii, interesată nu atât de subtilităţile de limbaj ale artei cinematografice, cât de a reaminti că oroarea războiului lasă urme adânci peste ani.

Pastel

mai ninge cu zăpezi surprinzătoare

pe partea mea de continent, cum cad

pe gulere, pe ghete, pe fulare

aceste semne de astral răsad


parcă se scutură în noi de-a pururi

livezi uitate în copilărie

pe răsucite, mătăsoase şnururi

primim o grea şi sinceră solie


vârteju-acesta dezmorţeşte iată

al streşinilor samovar rebel

iar tinereţea-n noi asediată

se prinde cu galop nebun în el


ah, aş striga ca vaşnicul poet

voi sănii neguroase şi voi cai

pe străzi bucureştene cu polei

călare pe un nărăvaş tramvai


mai ninge cu zăpezi surprinzătoare

pe partea mea de continent, cum cad

pe gulere, pe ghete, pe fulare

aceste semne de astral răsad

săpând prin sufletele noastre vad

spre o iubire tainică şi mare.

(Lucian Avramescu)