Ne-am întors (mai bronzaţi, mai răsfăţaţi – de soare câtu-i ziua de lungă, de mâncare grecească, de plaje cu nisip fin şi mare albastră) din staţiunea Kalamakis de pe insula Zakynthos (aka Zante) - see photos here. Cazarea a lăsat de dorit – cele trei stele din fudulia hotelului s-au dovedit trei steluţe de motel modest dotat cu mobilă veche, gresie mâncată de carii, diverse insecte pripăşite clandestin la noi în cameră şi – last, but not least – o artilerie grea de mosquitoes care – cum altfel? – au preferat fresh meat şi-au tăbărât, noaptea, pe sărmanul Theodor, pe mine şi pe Raluca lăsându-ne în pace. Astfel că, răpus de „scula minusculă cu pretenţie de nas” (vorba lui Topârceanu), Theodor ar fi spus, dacă ar fi văzut aventurile comisarului Colonescu (alias Sergiu Nicolaescu) din block buster-ul local Cu mâinile curate: Un fleac, m-au ciuruit. Ei, am avut parte şi de air condition (ce fusese reglat să nu coboare sub o anumită temperatură), de un ventilator ce ne-a mai răcorit noaptea, de o kitchinetă şi de un televizor setat (de firma organizatoare din România) să prindă doar două posturi: N24 şi TVR Internaţional. Într-una din zile, zappând, am nimerit peste o extrem de interesantă emisiune realizată de Cristian Ţopescu: Meciul ideilor. Tema: legătura dintre teatru şi sport. Invitata acestei ediţii: criticul teatral Marina Constantinescu. Extraordinar echilibru au izbutit aceşti doi realizatori TV de primă mână să imprime celor 20 de minute de emisie. S-a vorbit – pornind de la nişte consideraţii amare despre teatru şi sport, rostite cu mult timp în urmă de Mihail Sebastian, Camil Petrescu ori Pier Paolo Pasolini - despre teatru ca sport şi despre sportul ca teatru, despre necesitatea antrenamentului – psihic şi fizic - în viaţa unui actor care se respectă, despre disciplina interioară a publicului de teatru vs. audienţa de ordinul zecilor de mii de suporteri la un football match, despre importanţa studiului şi a muncii de pregătire a unui rol în vederea obţinerii spontaneităţii, despre trista realitate din audiovizualul contemporan (românesc, cel puţin), când emisiuni şi personalităţi sunt sacrificate - în numele ideii de rating – în favoarea unor aşa-zise vedete, certate – fără excepţie – cu limba română. Aşa s-a întâmplat cu excepţionalele emisiuni ale Iulianei Ciugulea (Caravana premierelor şi Travelling circular), la care directorii TVR – nota bene: post naţional, nu comercial - au renunţat arbitrar pe motiv că nu au rating. Chiar emisiunea Marinei Constantinescu (Nocturne) a fost scoasă din grilă (după ani de zile în care a adus o notă de excelenţă în programul TVR) pe acelaşi motiv aberant. Când ne vom da seama de gravitatea acestui fenomen – spunea Marina Constantinescu – mă tem că nu se va mai putea face nimic. Am degustat mâncarea de la câteva taverne şi restaurante, îmbiaţi de proprietarii lor ce stăteau la pescuit de clienţi în poartă şi ţi se adresau cu: Hi! Nice to see you again! How are you?, iar unii chiar alergau spre tine şi te pofteau insistent să le treci pragul, momindu-te chiar cu o reducere de 10% – cum s-a întâmplat cu patronul acela italian, mic şi-ndesat, ce mi-a amintit simultan de Phil Collins şi Dany de Vito. Foarte curând însă am constatat că meniul era cam acelaşi peste tot. Ne-am mulţumit cu musaca, grill de pui şi miel, mâncare de legume şi, desigur, icecream & natural juices.
Am făcut turul insulei cu autocarul (opt ore) şi am poposit în câteva cătunuri, la o mănăstire şi am luat apoi o barcă pentru a vedea câteva mici peşteri pitoreşti de pe ţărm. În biserica mănăstirii am stat doar câteva clipe – reprezentările picturale ultraevlavioase de pe pereţi m-au scos repede afară. Dar am mers - duminică (de praznicul Sf. Apostoli Petru şi Pavel) - în capitala insulei (orăşelul se numeşte tot Zakynthos), unde am căutat să ajungem la catedrala în care sunt depuse moaştele bine păstrate de vreme ale Sf. Dionisos – sfântul ocrotitor al insulei. Acolo am prins partea de final a Liturghiei, ce începuse pesemne la ceasurile opt ale dimineţii, iar noi am ajuns la zece. Catedrala are un iconostas ce te poartă – aşa cum îi stă bine unei catapetesme ortodoxe – spre înalt, spre absolut. Printre frescele de pe pereţi sunt însă inscripţionate şi câteva rânduri de reprezentări religioase cu danteluţe, nori şi culori pestriţe, ce par din alt film. Dar – bucurie mare - la magazinul de icoane am găsit foarte multe icoane pictate pe lemn, cu foiţă de aur, într-un autentic stil bizantin. Acestea erau, într-adevăr, din acelaşi film (din acelaşi program iconografic) cu iconostasul bisericii.
Refreshing achievment: vreme de şapte zile n-am auzit manele în română - mă rog, în limba în care se chinuie să cânte maneliştii (dintre care, aflu azi de la TV, unul şi-a transformat numele în trade mark). Pentru ca bucuria să nu fie deplină, melodiile greceşti ce formau fondul sonor (în autocar, de pe ferry, din restaurante etc.) aveau un pronunţat iz de manele – tot plângăreţe, tot sârbo-turcizate. Excepţie: cluburile şi barurile în aer liber (pe care nu le-am frecventat), de unde venea un cu totul alt sound: hit-uri englezeşti şi americane din anii 50, 60, 70 şi 80. Într-una din zile am luat un ferry (croaziera a durat tot opt ore) pentru a înconjura insula şi a vizita câteva din punctele ei de atracţie – în special Navaggio şi Blue Caves.
În câteva seri am petrecut un timp fain alături de Anca, Sebastian şi de fetiţa lor de 5 1/2 ani, Irina. Chiar cu o zi înainte de întoarcerea acasă am servit prânzul la restaurantul unui hotel (Crystal) de trei stele (care arăta de cinci, dar – am aflat de la Tony, chelnerul care ne-a servit - managerul hotelului a renunţat la două din raţiuni de taxe), situat foarte aproape de plajă. Cum plaja se închidea între orele 7 p.m. – 7 a.m. pentru a proteja broastele ţestoase uriaşe care îşi depun ouăle în nisipul de pe ţărm (iar cei care nu respectă acest regulament riscă până la şapte ani de închisoare), am ascultat de sfatul dat de Tony, care ne-a spus că de pe terasa restaurantului se văd - seară de seară, uneori pe la miezul nopţii – uriaşele ţestoase. Am revenit în acelaşi loc pe la asfinţit (to have our supper) şi chelnerul avuse dreptate. Dotaţi cu lanterne puternice, am putut zări câteva exemplare feminine de caretta caretta în scurtul lor popas pe ţărm, pentru a-şi depune ouăle în nisip.
Pe ansamblu, viaţa în Zakynthos mi s-a părut o ciudată combinaţie între sărăcia locuitorilor (şi indiferenţa cu care-şi lasă – ca-n România, ca-n Turcia - multe clădiri neterminate) şi un cert avânt turistic (cluburi, baruri, taverne şi restaurante moderne, magazine de souvenirs unde – pe acelşi raft – găseşti statuete pioase cu Fecioara şi Pruncul, dar şi pe zeul Priap (in nude!), trupuri împreunate dionisiac sau calendare cu erotic images of ancient Greece), pentru că money talks. Ce loc mai rămâne atunci pentru kalokagathia duhovniciei creştin ortodoxe? Ia, ici-colo câte o icoană rătăcită printre Hrişti (cu inima însângerată şi-mprejmuită de-o coroană de spini) ce-şi dau patetic ochii peste cap şi Fecioare pios reprezentate, acoperite de-un văl din care, discret, iese un vârf de deget (ipostaza kitsch a lui Theotokos în versiune apuseană a fost parodiată haios de Sydney Pollack în secvenţa photo session din Tootsie) mai aminteşte de splendoarea creştinismului răsăritean peste care nu şi-a pus ştampila evlavia dulceagă, ideologiile sau modele picturale. Încă şi încă o dată n-avem decât să alegem binele din rău (adică din cocktail-ul acesta numit viaţă), că din altă parte (aveau dreptate fraţii Strugaţki în motto-ul pe care şi l-au ales pentru nuvela lor, Picnic la marginea drumului, folosită de Tarkovski drept pretext pentru filmul său în straie SF, Stalker) n-avem de unde-l alege.
