● Vremurile noi, de după 1990 l-au ucis nu atât pe cinefilul (cinephile), cât pe spectatorul de cinema (cinema-goer) din mine. Dar - neaşteptată bucurie - l-au activat pe auditorul de concerte. Am ajuns deunăzi, cu Theodor, la primele două concerte din toamna asta, de la Filarmonică. În deschiderea noii stagiuni s-a cântat (sub conducerea lui Christian Ciuca / Iosif Todea): George Enescu (Preludiul şi fuga din Suita în stil vechi), Francis Poulenc (Concertul de orgă în sol minor) şi Maurice Durufle (Requiem, op.9). Apoi, câteva zile mai târziu, Alexandra Guţu (violoncel) şi Dragoş Mihăilescu (pian) au interpretat sonate de Chopin (Sonata în sol major, op. 65) şi George Enescu (Sonata a II-a, op. 26).
● Am ajuns în week-end la o pensiune neobişnuit de cochetă (Casa vânătorilor, în apropiere de Băile Olăneşti, care-şi merită fiecare mm² din cele patru stele ale sale) şi, de acolo, pe coclaurile din Munţii Căpăţânii. La biserica nouă de la schitul unde femeile pot înnopta doar de trei ori pe an (de Paşti şi cu ocazia celor două hramuri) a fost prăznuit Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, cel căruia îi sunt atribuite cuvintele: „Dumnezeu este iubire”. Magnetul de acolo (fostul mim, cel care nu şi-a mai dat jos costumul de monah purtat cândva pe scenă, pe când îl juca pe Alioşa Karamazov) ne-a adunat în juru-i şi de această dată. Pe noi, dar şi pe actualii mimi Cristi, Gabriela şi Petre. Un alt Ioan, mai tânărul nostru amic cinefil şi jurnalist, a fost şi el părtaş la bucuria noastră. Am avut parte şi de soare şi de ploaie, dar nu ne-am speriat. Mai greu a fost înapoi, cu şofatul pe timp de noapte. Dar am răzbit.
● Theodor a fost, iarăşi, insistent. L-a întrebat pe Monah ce se întâmplă cu el după - va primi sau nu „un alt trup” şi dacă da, atunci se va dezvolta (va creşte, se va matura) şi acela asemenea celui prezent? A aflat, astfel că va primi „trup de slavă” pe măsura „faptelor celor bune” săvârşite de el. Care „trup de slavă şi lumină” (cum să-i decodifici lui Theodor acest termen, „lumină”?) va fi primit gata maturat, desăvârşit şi veşnic. Explicaţie (cum altfel?) ca la carte. M-am gândit însă la ţesătura „faptelor bune” care vor fi plăsmuind „trupul de slavă” al omului, din „veacul ce va să vină”…Cum rămâne atunci cu cealaltă ţesătură, a „faptelor rele” (sau, mai exact, viclene) făcute „spre stricăciune” şi propria „pierzanie”? Cine stă să le numere pe fiecare-n parte, să le judece şi să le separe precum se desparte grâul de neghină?...Întrebări abisale întocmai ca fântâna aceea uscată (sau nu?) din Călăuza. Şi totuşi: piatra aruncată-n ea de Scriitor se aude lovind peretele metalic al acestui hău, chiar dacă la câteva secunde următoare unei lungi aşteptări.
