Know-how

Câte neînţelegeri se produc atunci când nu se respectă … codurile!... Pentru un E.T. lucrurile par simple: toţi oamenii, la fel ca toate animalele (fiecare după felul său) folosesc un cod. Dacă însă mergi din aproape-n aproape, vei constata că nu-i chiar aşa simplu - cel puţin în ceea ce-i priveşte pe oameni. Pentru că nu (mai) vorbesc una şi aceeaşi limbă. Şi, dacă se întâmplă să fim parte din unul şi acelaşi neam, vorbind una şi aceeaşi limbă, suntem încă departe de ceea ce înseamnă comunicare. Putem folosi acelaşi grai, putem fi de aceeaşi vârstă ori împărtăşi – oarecum – aceleaşi experienţe culturale şi tot degeaba. Undeva – e greu de spus unde anume – lucrurile se încâlcesc, vectorii de interes nu mai caută spre acelaşi ţel, limbile se amestecă. Şi de vină sunt … codurile, semnele, mesajele. Mai exact, necunoaşterea (ori ignorarea) lor.

Fiecare, nu-i aşa, poate să spună: Am şi eu sensibilităţile mele. Iar nerespectarea codurilor duce la strivirea acestor sensibilităţi. Se ajunge, invariabil, la concluzia lui Hamlet: words, words, words… Cine ştie, englezii poate ştiu ei ceva atunci când, în conversaţii, o dau pe … vreme, vorbesc banalităţi sau tac. Evită orice fel de polemică, ştiind bine că orice apropiere sau schimb de gânduri presupune o prealabilă cunoaştere a partenerului de discuţie. Vorbesc despre vreme şi succesul e, în general, garantat. Asta dacă nu ţii morţiş să găseşti – ultra-pesimist - nod în papură la nu ştiu care nor de pe cer. Dar ei nu scot o vorbă despre suflet şi alte subiecte delicate (politică, religie, viaţă personală, job etc.).

Pe de altă parte, orice sporovăială ne-englezească şi orice derapaj levantin de vorbire poate fi de ajutor, până la urmă. Înveţi (dacă eşti un elev conştiincios) ce şi cât şi cum să vorbeşti cu cel căruia i te adresezi. Orice discuţie (sau şir de discuţii) e un fel de tatonare. În orice „înfrângere” (neînţelegere precedată de o discuţie în contradictoriu) se găseşte şi multă pedagogie. Ai de învăţat enorm, căci – mai ales într-o polemică - interlocutorul este un fel de oglindă. Sau de volant: îţi corectează calea, te redresează. Te ajută să-ţi vii în fire. Apostrofarea lui îţi aminteşte unde ar trebui să-ţi fie locul, îţi atrage atenţia că nu e folositor, nu e ziditor să arăţi cu deştu’ în afară. Ce-i drept, asta se întâmplă atunci când e vorba despre un interlocutor inteligent, căruia îi pasă de tine. Fericit omul care l-a găsit şi îl preţuieşte!

Puterea inocenţei

Îmi amintesc foarte bine de vara anului 1983. Am luat cu bine examenul la treapta întâi. Ce-i drept, mă ambiţionasem să rezolv toate exerciţiile şi problemele de algebră şi geometrie din manuale şi eram stăpân pe textele literare şi pe gramatică. După ultimul examen (matematică), unde ştiam că m-am descurcat (ba chiar am lăsat să „transpire”, în sală, soluţia la o problemă de geometrie în spaţiu, cu o piramidă ce avea baza un trapez neregulat, pe care doar eu o găsisem), îmi amintesc că am plecat direct la cinema. În sala Timiş rula, în premieră, Sfârşitul nopţii de Mircea Veroiu. Film alb-negru despre omenia unui procuror ce putea foarte uşor să trimită la pârnaie un vatman care accidentase mortal un băiat care i-a sărit în faţă. Dar alege să-l ajute, să-l salveze. Trăiesc şi acum bucuria descoperirii acelei poveşti în care imaginea, muzica, actorii şi, peste toate, mesajul erau luminoase.

Tot un film despre prietenie şi desluşirea iubirii a fost, în aceeaşi vară, Mult mai de preţ e iubirea, al unui regizor oarecare: Dan Marcoci. L-am văzut la cinema Dacia – azi defunct, în stare avansată de paragină, ca alte sute de săli din ţară. Spre deosebire de filmului lui Veroiu, filmul lui Marcoci nu are stil. De aceea, într-un anumit sens, nici nu e film. Dar, lăsând la o parte pretenţiile şi criteriile, povestea din Mult mai de preţ e iubirea (la fel ca aceea din Singurătatea florilor de Mihai Constantinescu) te învăluie prin ceva. Prin – în cazul filmului de faţă - inocenţa personajului principal jucat de Rodica Negrea: o fată de 18 ani dintr-un oraş de provincie care, într-o zi, câştigă o sumă fabuloasă la loto. Pentru că mama ei (Valeria Seciu) doreşte să-şi refacă viaţa, fata nu vrea să-i stea în cale şi fuge, cu tot cu bani, la Bucureşti. Acolo închiriază un apartament şi-l întâlneşte pe acest pierde-vară (Dinu Manolache), implicat într-o relaţie din interes cu fata unui snob. Şi inocenţa fetei din provincie îl seduce. Îl face să-şi vină în fire.

Dar nu seducerea contează, ci starea aceea – de candoare, inocenţă, fragilitate - pe care actriţa a ştiut s-o transfere atât de convingător personajului interpretat. O amică, aflând că a câştigat atâţia bani, o întreabă: „De ce nu te măriţi?” Răspunsul ei: „Cu cine? N-am avut nici un prieten.” Mă urmăreşte şi acum, după 27 de ani, forţa fragilităţii acestui personaj. Am revăzut filmul abia în urmă cu vreo patru ani şi m-am îngrozit cât de necinematografic şi anost e. Prezenţa fetei interpretate de Rodica Negrea a trecut însă, din nou, dincolo de ecran…