Hotărât lucru, una din principalele trăsături ale duhovniciei creştine răsăritene este reacţia polemică faţă de tuşele legaliste, juridice ale creştinismului apusean. (A nu se înţelege că Răsăritul îţi oferă un fel de shortcut-hotline de care accesat oricând pentru a începe acea long distance call cu Cel vechi de zile.) Şi poate că, în această perspectivă, superbul verset paulin din Corinteni 1.6.12 despre libertate („Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.”) este mai la el acasă ca oriunde în altă parte. Căci nu este înghesuit de nici un arbitru suprem (un fel de „locţiitor” on earth al Celui Nevăzut) şi nici de prejudecăţile iconoclaste sau altele gen sola Scriptura, sola fide etc. Din păcate însă (ori poate din fericire, spre a nu avea nimeni prilej de trufie), prejudecăţile rămân prejudecăţi oriunde. Ele funcţionează, e drept, „acasă”, dar joacă şi „în deplasare”. Le găseşti deopotrivă în mediul politic-cultural-religios care le-a generat şi cultivat, dar – ideile circulă fără paşaport – şi unde te-ai aştepta mai puţin şi unde li se spune că sunt „înfiate”, „importate” sau „de împrumut”. Cum în afară nu poţi face curăţenie şi lumea – ce-i rău în asta, la urma urmei? - va continua să rămână multicoloră, pluralistă sau chiar pestriţă, nu mai rămâne decât să căutăm a îndeplini, fiecare pentru sine, porunca aceea care îndeamnă la grija faţă de bârna din propriul ochi. Acesta este, poate, supremul fast – acela de fiecare zi, nu doar dictat de calendare. Este prilejul ce ni se oferă, nouă oamenilor, de a ne gospodări în taină parcela de suflet cu care ne-am născut. Şi pe care n-avem voie s-o risipim.
5 weeks ago
