Star system

Am reascultat deunăzi nişte hit-uri Semnal M. Theodor voia să ştie dacă piesa se numeşte „M-a vrăjit o stea” sau „M-a prăjit o stea”. Bună întrebare. Stelele astea – fără nume, dar şi „fără număr, fără număr” – se încing şi, după ce te agaţă, îţi pregătesc o porţie de prăjeală. Pe cinste. Astfel că n-am considerat deloc deplasată nevoia de lămurire a lui Theodor. Nu ştie el, dar „vrajă” fără (măcar) niţică „prăjeală” încă nu s-a pomenit. Chiar dacă partea vătămată nu e „la vedere”, căci, vorba Leopoldinei Bălănuţă în Umbrele soarelui, „cum poate omu’ s-atingă sufletu’ cu deştu’?” Nu este „la vedere”, dar avaria (lăuntrică) se simte şi – pentru cine are ochi de văzut - se vede (se exteriorizează) cale de-o poştă. Oricât teatru am juca.

Am descoperit cândva, adolescent fiind, acest poem (semnat Lucian Avramescu):

orice defecţiune sufletească
poate fi reparată - strigă duhovnicul;
orice anvelopă
poate fi făcută să nu mai răsufle
- spuse vulcanizatorul;
orice ogor bătut de grindină poate fi reînsămânţat
- spuse fermierul;
pot face din orice cel puţin un ce -
- spuse decis recondiţionerul;
vacile sunt un bun teren de investiţie - spuse
bancherul veterinar
şi toţi, în afară de primul,
aveau perfecta dreptate

Gura poetului, iată, adevăr grăieşte. Şi ce adevăr!

Încă din vechime aflăm că sufletul omului nu are preţ. Că a-l necinsti este un păcat săvârşit împotriva duhului sfânt. Sigur, există specialişti în „operaţii pe suflet”, „magicieni” ce izbutesc să dreagă busuiocul. Există apoi credinţa aceea despre care se spune că – în chip tainic, prin „războiul nevăzut” - naşte în om „făptura cea nouă”. Dar sufletul e sensibil ca o mimoză. Cu el nu te poţi juca de-a uite popa, nu e popa. Vorba altui poet (Zaharia Stancu), „ce-ai omorât omorât rămâne”.

Stelele, prin urmare, ne pot vrăji, ne pot prăji, dar să nu uităm că în toată această destrămare suntem chemaţi a ne restaura sufleteşte. Cum? Redevenind precum sunt pruncii (singurele făpturi ce nu ştiu de îndoială, de spleen, de pizmă şi răzbunare), ca să fim vrednici de nebănuitele comori ale bucuriei…

A treia variantă

Cu câteva zile în urmă s-au împlinit 12 ani de la moartea lui Iosif Sava şi trei ani de când s-a prăpădit Florian Pittiş. Primul, cu vocea sa baritonală (care devenise un brand naţional), nu rata nicio ocazie să îndemne ascultătorii să asculte numai „muzică serioasă” (de cameră, simfonică, vocal-simfonică, operă) şi să se ferească de „muzica de crâşmă” (populară, jazz, pop, electronică etc.). Cel de-al doilea, cu timbrul său vocal inconfundabil (devenit şi el un brand naţional) îşi trimitea fanii mai cu seamă spre universul rock.

Acum, ca şi atunci, lucrurile (şi gusturile) sunt la fel de tranşant împărţite: ori, ori. Muzica este fie o „delectare intelectuală” (pentru unii, puţini la număr), fie un frivol gen de divertisment (pentru cei mai mulţi). Încă şi mai puţini sunt cei care, practicieni ai muzicii sau simpli melomani, trec cu uşurinţă de la un gen la altul şi aleg a treia variantă. Cei care nu fac nicio diferenţă între muzica clasică, muzica uşoară, muzica populară sau jazz, cei cu o concepţie clară, lipsită de prejudecăţi despre universul Muzicii. Pentru că, aşa cum arăta Richard Oschanitzsky (compozitor care a cultivat în egala măsură genuri diverse, aparent antagoniste: simfonic, vocal-simfonic, cameral, genul aşa-zis „uşor”, jazz.), „orice muzică poate fi bună sau proastă - şi atât”.

Vehemenţa cu care Iosif Sava desconsidera toate genurile şi experimentele muzicale care nu se încadrau în „canoanele” aristocraţiei sale pare, desigur, desuetă şi absurdă. Şi totuşi, la cât de jos a decăzut azi genul de divertisment, şi în condiţiile în care – în România - nu mai există nicio voce pro „muzică serioasă, cultă”, parcă ar fi nevoie de un nou Iosif Sava…