Cu câteva zile în urmă s-au împlinit 12 ani de la moartea lui Iosif Sava şi trei ani de când s-a prăpădit Florian Pittiş. Primul, cu vocea sa baritonală (care devenise un brand naţional), nu rata nicio ocazie să îndemne ascultătorii să asculte numai „muzică serioasă” (de cameră, simfonică, vocal-simfonică, operă) şi să se ferească de „muzica de crâşmă” (populară, jazz, pop, electronică etc.). Cel de-al doilea, cu timbrul său vocal inconfundabil (devenit şi el un brand naţional) îşi trimitea fanii mai cu seamă spre universul rock.
Acum, ca şi atunci, lucrurile (şi gusturile) sunt la fel de tranşant împărţite: ori, ori. Muzica este fie o „delectare intelectuală” (pentru unii, puţini la număr), fie un frivol gen de divertisment (pentru cei mai mulţi). Încă şi mai puţini sunt cei care, practicieni ai muzicii sau simpli melomani, trec cu uşurinţă de la un gen la altul şi aleg a treia variantă. Cei care nu fac nicio diferenţă între muzica clasică, muzica uşoară, muzica populară sau jazz, cei cu o concepţie clară, lipsită de prejudecăţi despre universul Muzicii. Pentru că, aşa cum arăta Richard Oschanitzsky (compozitor care a cultivat în egala măsură genuri diverse, aparent antagoniste: simfonic, vocal-simfonic, cameral, genul aşa-zis „uşor”, jazz.), „orice muzică poate fi bună sau proastă - şi atât”.
Vehemenţa cu care Iosif Sava desconsidera toate genurile şi experimentele muzicale care nu se încadrau în „canoanele” aristocraţiei sale pare, desigur, desuetă şi absurdă. Şi totuşi, la cât de jos a decăzut azi genul de divertisment, şi în condiţiile în care – în România - nu mai există nicio voce pro „muzică serioasă, cultă”, parcă ar fi nevoie de un nou Iosif Sava…
No comments:
Post a Comment