Austrian holiday 008

Summer holiday, part deux - part one being the Greek experience. N-am mai călătorit cu trenul de un an. Gara din Timişoara e în aceeşi stare deplorabilă (la fel e şi gara din Arad). Îşi trăieşte, probabil, ultimii ani de agonie înaintea iminentei renaşteri şi modernizări finanţate – cum altfel? – de fonduri UE. Majoritatea garniturilor de tren sunt învechite, soioase, respingătoare. Nu şi pentru navetiştii sau călătorii de ocazie, care - nevoiţi să apeleze la serviciile (serviciile?) CFR – nu fac mofturi şi îşi spun că merge şi-aşa. Venită parcă dintr-o altă galaxie, „Săgeata albastră” (noua garnitură feroviară, fabricată după chipul şi asemănarea modernelor trenuri de călători din ţările industrializate ale Europei) îşi adună şi ea călătorii care – se vede de la o poştă - au alt look şi par desprinşi dintr-un alt film. Din păcate, în România acel „film” – încă - nu rulează în main stream, astfel că cei dornici să-l urmărească şi să-l trăiască trebuie să se mulţumească doar cu aceste secvenţe răzleţe, „piratate”. Noi am călătorit – până la Budapesta – singuri în compartiment, într-un vagon jegos dintr-un tren normal. În capitala ungară (prima poartă spre occidentul civilizat) am urcat într-un alt tren până la Munchen. Altă viaţă, deşi – nota bene – aceeaşi clasă a doua. De unde se vede că unitatea de măsură pentru ceea ce oferă clasa a doua diferă sensibil în Ungaria faţă de România. Şi – e drept – faţă de...Cuba, India sau Coreea de Nord, dar asta este o altă poveste. În noul compartiment am călătorit alături de două austrice distinse. În vagon cu noi erau nişte tineri care-au ţinut-o într-un chef şi-o vociferare non-stop până după miezul nopţii, când i-a răzbit somnul. Cam atunci am adormit şi noi. Pe Theodor însă l-am culcat pe la 9.

Ziua întâi

Ora zero. În Viena (unde s-au dat jos austriecele) a urcat o familie de – cred – ruşi occidentalizaţi, cu ghiuluri pe deşte şi lănţişoare la gât ce l-ar fi făcut invidios pe orice manelist. După – aproximativ - o oră, au găsit mai mult spaţiu liber în compartimentul alăturat, astfel că am rămas doar noi trei pănă la Munchen. La 6 fix Theodor a fost în picioare, asaltându-ne cu întrebările lui: Mama, tata, what day is it today? Is it Saturday morning? etc. Am ajuns la destinaţie on time. Ne-am plimbat (cu toate bagajele după noi) prin zona gării, în căutarea unei cafenele să servim micul dejun. Am dat peste o groază de prăvălii turceşti şi, din loc în loc, localuri de cabaret cu private dancing şi show-uri erotice. În cele din urmă am ales o cafenea cochetă din gară (Coffee Fellows), unde-am servit sandwiches, hot chocolate & orange juice. La 9 ne-am întâlnit – as arranged – cu Nicoleta, Gabriel & fiul lor de patru ani, Andrei. Compania lor este minunat de refreshing & pleasant. Am luat apoi alte două trenuri şi două autocare până am ajuns – pe la 4 p.m. - în staţiunea montană austriacă, Neukirchen. După un nap necesar, am plecat toţi şase în recunoaştere. Ce-am văzut e o localitate mică, dar foarte îngrijită şi fără night life. Pentru noi asta nu e neapărat un defect. Just the opposite. De fapt orarul magazinelor de aici îmi aminteşte de perioada comunistă, când magazinele erau închise sâmbăta după-amiaza şi duminica. Bioritmul lui Theodor îl anunţă că mâine e duminică, deci e rost de biserică. Îi spun că pe aici nu sunt biserici ortodoxe şi o să mergem în drumeţie instead. La fel ca întotdeauna când mă deplasesc westwardly, adică înspre bătrâna Europă reformată (în stil papal sau după tiparul sola Scriptura), mă gândesc pentru o clipă cum ar fi dacă această lume civilizată ar fi păstrat ritualul creştin răsăritean, altfel spus dacă n-ar fi existat momentul 1054 şi apoi, ca o urmare nemijlocită a acestui divorţ dintre Răsărit şi Apus (pregătit, desigur, de o serie de alte mici rupturi), momentele numite Luther, Calvin etc. etc. etc.. Cum ar fi – aplicat stricto sensu la ceea ce ne e dat să admirăm acum – dacă aceste văi fabuloase, cu piscuri înalte de până la 3500m, cu vile şi căsuţe care de care mai cochete şi mai primitoare, ar fi punctate de biserici (la fel de bine întreţinute, de rânduite, de curate) în care se slujeşte - după rânduială ortodoxă - Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, unde pereţii sunt zugrăviţi de fresce bizantine autentice, iar catapetesmele poartă, ca dumnezeieşti ferestre spre cer, tainica frumuseţe a icoanelor ortodoxe, ce se găsesc azi mai degrabă în muzee sau coleţii particulare, deopotrivă în Est şi în Vest? Dream on, dream on...It'd be too much, too perfect to be true.

Ziua a doua

Am luat autobuzul (vreo 15 km) până la o cascadă. Am urcat apoi pe firul apei până la cota 1300m. (aprox.). Din loc în loc erau amenajate mici opriri pentru a sta aproape de căderea de apă. Când am ajuns la o astfel de oprire, privind în jos am observat cu lumina din jurul cascadei forma nu unul, ci două curcubee mari, viu colorate. Am ajuns apoi pe o platformă de piatră, unde-am stat tolăniţi la soare vreo jumătate de oră. La o cabană ne-am luat o gustare şi nişte bere cu lămâie. I-am dat şi lui Theodor un pic să bea. Gabi ne-a povestit atunci despre un caz real petrecut, pare-se, în America: un părinte (profesor universitar) şi-a luat băiatul (un adolescent ce nu împlinise vârsta legală (de 21 de ani!) admisă pentru a putea consuma băuturi alcoolice în SUA) la un meci de football şi i-a cumpărat nişte băutură răcoritoare, fără să observe că avea în compoziţie şi urme de alcool. Cineva de pe stadion (un „om de bine”) a observat şi a sesizat organele de pază, care i-au luat copilul pentru două săptămâni. Povestindu-mi de această grozăvie, Gabi a observat că, în timp ce l-am îmbiat pe Theodor să bea din berea cu lămâie (şi care avea cca. 2,5% alcool), o doamnă din preajmă s-a uitat urât la noi. M-am conformat. La întoarcere am aşteptat vreo două ore autobuzul, timp în care ne-am plimbat pe malul râului format in progress prin căderea necontenită de apă. Am stat pe pietre lângă un baraj, iar Raluca a găsit zmeură, afine şi fragi sălbatici pe care Theodor i-a devorat apoi. Seara, după cină, am fost la plimbare prin staţiune şi am prins chiar un concert de fanfară. Cântecele şi dansurile populare de pe scenă (interpreţii purtând şi ei costume populare) mi-au amintit pe loc de câteva momente din Cabaret-ul lui Bob Fosse, în care Master of Ceremonies (Joel Gray, Oscar winning actor for his performance here) execută un număr de dansuri populare austriece (simultan cu scena în care proprietarul de cabaret, ostil politicii hitleriste, este bătut bestial de către câţiva nazişti). În timpul spectacolului s-a pornit o ploaie torenţială care a ţinut vreo 15 min. Când a încetat ne-am dus spre cabana noastră. Era deja bedtime.

Ziua a treia

Am fost pe alte cărări de munte ce urcau la un moment dat spre înălţimi ameţitoare, astfel că am mers cu prăpastia alături o bună bucată de drum. Alt traseu, altă cascadă, alte pajişti şi vile cochete de munte. Surprinzător, pe potecile pe unde am trecut am întâlnit – în mijlocul pădurii - bănci pentru călătorii osteniţi de drum. Theodor a ţinut pasul cu noi vreme de peste cinci ore. Am fredonat împreună cu el melodiile lui preferate. Mănâncă şi acum cu mare poftă, iar noaptea doarme peste zece ore. Îi place tot mai mult să meargă singur, neţinut de mână de nimeni. Câmpul e larg, mama natură prietenoasă, aşa că am profitat şi l-am lăsat să colinde-n lung şi-n lat drumurile, sub apropiata noastră supraveghere însă. Ne-am înapoiat la timp la cabană, puţin a lipsit să ne prindă ploaia. Se pare că plouă seară de seară aici.
Cina (în şase) s-a întins pe aproape trei ceasuri în restaurantul hotelului Hubertus, unde sunt cazaţi Gabi, Nicoleta & Andrei. Până vine mâncarea stau în faţa computerului – extrem de slow - din salonul de lângă recepţie. Apuc să-mi verific mailul şi aflu că în lume o mireasă din Caraibe a fost împuşcată mortal. Ştirea e top story în play list-ul de news de pe Yahoo. Din Bucureşti amicul cinefil IM îmi scrie că Faleze de nisip – pe care la-a văzut pentru prima oară deunăzi, la cinemateca Eforie – i s-a părut uluitor. Păcat, îmi spun, că puterile (sau poate inspiraţia, starea „de graţie”) au secat la regizorul Falezelor la numai doi ani după aceea (în 1985, când avea să termine ultimul său film important şi...uluitor: Pas în doi).

Ziua a patra

Azi ni s-au încurcat puţin planurile. Am plecat în grabă, Raluca a rămas câteva clipe mai mult în cabană la plecare, noi cinci (la ideea lui Gabi) am luat-o pe o altă rută, n-am mai apucat să o anunţ şi, observând că nu ne ajunge din urmă, am luat-o la goană înapoi să-i vestesc noul traseu. Prea târziu: Raluca plecase înspre staţia de bus pe care o ştiam cu toţii. Ne-am întâlnit după câteva minute şi am luat-o într-altă direcţie, pe un traseu mai uşor de parcurs decât cel abrupt (dar foarte pitoresc) de ieri. Pe drum am povestit fiecare din noi, cei mari – nu fără haz - despre the way everything started in our relations. Rezultatul: două poveşti şi patru versiuni. Micul prânz de la cabana de lângă lac (punctul terminus pe ziua de azi) l-am servit cu gândul la cununia noastră de acum fix şapte ani. La întoarcere, după ce am cules frăguţe, zmeură şi afine pentru Theodor (căruia i s-a inflamat degetul mic de la mâna draptă, pe care şi l-a scrântit în tren, în drum spre Austria), ne-a prins ploaia. Am stat adăpostiţi câteva minute sub streaşina generoasă a unei prăvălii. Apoi, când a plouat cu less cats and dogs, am pornit-o spre cabană.

Ziua a cincea

Cerul a fost – ca de fiecare dată până acum – înnorat la primele ore ale dimineţii, însă pe la 9 s-a înseninat. Am luat bus-ul două staţii, apoi am mers vreo trei-patru ceasuri până am ajuns la o cabană. De acolo am văzut în zoom in (se zăreau şi de la poalele munţilor, de unde am început să urcăm) câţiva versanţi – cei mai semeţi – ai Alpilor, pe care zăpada nu se topise. Stâncile şi pădurile risipite pe munţii din vecinătatea cabanei la care am servit prănzul erau brăzdate de zeci de cascade. Am stat vreo jumătate de ceas cu Theodor pe o piatră lată pe malul unui pârâu. Cum eram la bustul gol i-am simţit palma plimbându-se pe spate, pe piept, pe braţe; am înţeles că este felul său – unic şi personal – de a privi, de a simţi (stricto senso) realitatea – apart from hearing, of course. La întoarcere n-am mai venit pe jos, ci am luat un fel de maxi van. Radioul local a transmis - în timp ce cuprindeam cu privirea peisajele ce le întâlnisem cu câteva ore mai devreme, la urcare – hit-ul lui Genesis, Jesus He Knows Me. Spre seară norii s-au adunat iar şi au cernut ploaie.
Speaking of Jesus, pe care-l văd pe aici (suntem într-o regiune catolică) reprezentat peste tot – pe străzi şi chiar în vârful munţilor, în preajma cabanelor sau pe poteci umbrite de pădure - răstâgnit pe cruci din lemn, din diferite alte materiale etc.. Primesc pe mail un off-line message de la amicul FD – un link spre un articol (pe care îl citisem şi eu mai demult) apărut în presă la câteva zile după izbucnirea scandalului mediatic provocat de IPS NC, atunci când s-a cuminecat – lovit brusc de sindromul emo – la inaugurarea unei biserici greco-catolice proaspăt plantate în Timişoara. Mitropolitul Ardealului declara într-un interviu că ortodocşii trebuie să aştepte cu răbdare eventuala unire cu romano-catolicii, că trebuie avut respect reciproc blah-blah. Întrebat fiind de reporter cum comentează gestul lui IPS NC, Mitropolitul oportunist (the other side of the same coin to me) zice batjocoritor şi resentimentar că NC „a confundat Sfânta Împărtăşanie cu un borş de urzici”...Cam la această cotă se poartă şi se manifestă respectul inter-confesional, atunci când nu există pur şi simplu o indiferenţă teologică flagrantă – gen wishy-washy - faţă de aspectele dogmatice ale celorlalte confesiuni / religii. Jonathan Swift avea dreptate: „Avem suficientă religie ca să ne urâm unii pe alţii.” Şi, nu mai puţin, Nietzsche, care - în stilu-i emfatic - mărturisea că, de fiecare dată după ce a dat mâna cu un om religios, simţea nevoia imperioasă să se spele pe mâini.

Ziua a şasea

Astăzi, fetele (Raluca & Nicoleta) au urcat pe munte cu telecabina. Noi (Gabi & moi, plus copiii noştri: Andrei & Theodor) am rămas loco, urcând totuşi o porţiune mică de munte, cât să vedem ca-n palmă staţiunea, cu bisericuţa romano-catolică – albă, dichisită şi semeaţă – în centru. Din când în când am urmărit cu privirea pe câţiva aventurieri ce se dădeau cu parapanta din înaltul cerului.
În două rânduri am fost la piscina de la Hubertus – admirabil amenajată, în stil „rustic”, wilde – unde am simţit nevoia să profit cât mai pot de priveliştea pe care mi-o oferă staţiunea – elegantă, curată, civilizată, încadrată de lanţurile lmpădurite şi, pe alocuri, înzăpezite, ale Alpilor - în care mă aflu, înainte de întoarcerea acasă şi de relntâlnirea cu aceleaşi decoruri grim (pestriţe, uniforme şi cenuşii). Când ne-am întors la cabană am deschis televizorul la CNN, unde am aflat – între altele – despre căsătoriile „catolice” trendy în Japonia zilelor noastre (în care este angajat un laic pe post de preot, fiindcă japonezele vor să poarte wedding dress la nunta lor şi pentru că o scurtă predică – chiar venind din partea unui impostor pe post de popă ce ţine Biblia-n mână – dă mai bine la atmosferă decât sobrietatea unei căsătorii budiste sau oficiate la primărie), despre inflaţia de musulmani în talk show-urile de la CNN (unii, pare-se, victime ale purificării etnice de la mijlocul anilor 90 din fosta Iugoslavie) ce îl condamnă unanim pe Karadzic, ca şi cum numai sârbii ar fi omorât cu bestialitate mii de musulmani, iar musulmanii bosniaci ar fi curaţi ca lacrima.

Ziua a şaptea

Am fost şi azi pe coclauri, dar excursia – ultima – a durat numai vreo patru ore. Ţinta a fost o cabană unde am găsit, într-un ţarc, nişte capre de munte (pe care le-am hrănit cu frunze şi iarbă). De acolo am avut o vedere panoramică a întregii văi pe unde am colindat în zilele trecute. Nişte averse de ploaie ne-au grăbit paşii înapoi la cabana noastră. Seara am servit un fel de gala dinner la un restaurant italian. Am fost dezamăgiţi de muştele ce păreau că şi-au format acolo un adevărat stup. În plus, mâncarea a fost puţină, iar costul cinei cam mare. Împreună cu Gabi, Nico & Andrei am servit apoi, la o gelaterie, ultima îngheţată din staţiune.

Ziua a opta

La întoarcere am schimbat două autobuze şi patru trenuri, cu un stop over de opt ceasuri în Munchen. În burgul german ne-am dat pe strasse şi am hoinărit prin magazine. Am luat câte ceva pentru Theodor (hainele şi toate cele sunt adesea mai ieftine ca în minunata noastră ţărişoară): o cămaşă, un dublu CD cu Arta fugii şi, de la un magazin specializat în vânzarea unor produse din lemn, un joc numit Moara pentru nevăzători şi un crucifix. Drumul înapoi – oare de ce? – ni s-a părut mult mai lung, mai obositor. Din Budapesta am urcat în aceleaşi vagoane jegoase şi în compartiment cu noi am dat peste şase adolescenţi vlăjgani ce se credeau deja proprietari pe locurile ce fuseseră rezervate pentru noi. Ştiau puţină engleză, cât să ne trimită - culmea, ei pe noi! - la dascălul lor (erau în cantonament de rugby sau cam aşa ceva) pentru clarificarea situaţiei. Când i-am cerut unuia dintre ei să vină cu mine la profesorul lor despre care spunea că are biletele, ne-a răspuns în doi peri că nu ştie unde e. După câteva minute, un domn din comportamentul alăturat a fost cel care ne-a abordat şi s-a oferit să ne dea un loc pentru Theodor. I-am spus că avem trei locuri rezervate. Atunci, împreună cu o doamnă din acelaşi compartiment, a început să le explice ceva puştilor în maghiară şi în cele din urmă ne-au eliberat trei locuri şi jumătate din spaţiul pentru bagaje. Scuzele şi le-au cerut aceşti oameni, nu şmecheraşii „în pantaloni strâmţi şi soioşi”, care ne ocupaseră locurile şi cărora a trebuit – vreme de trei ore – să le suportăm pălăvrăgeala şi play list-ul zgomotos din m3 player-e. N-am mai zis nimic; m-am gândit că e mai bine să nu mă smintească îndrăzneala şi purtarea lor unfair. La urma urmei, dascăl fiind, am nevoie să mă reobişnuiesc cu felul rebel de a se purta al tinerilor, cu râsul lor zgomotos, cu aroganţa lor etc. Din toamnă începe un nou „campionat” şi trebuie să mă prezint pregătit.
Vremea e mereu frumoasă, semnele civilizaţiei în vădită criză, pe măsură ce am lăsat în urmă Germania. Aproape insesizabil în Austria, deja evident în Ungaria. Iată, fumatul în gara Budapesta – spre deosebire de gara din Munchen - este permis, ceea ce înseamnă că spaţiul dintre şine, peroanele etc. sunt transformate zilnic în locuri de depozitare pentru chiştoacele de la ţigări – specia fumătorilor care să-şi arunce mucurile de ţigară la coş pare că nu s-a inventat încă. Dar călătoria de la vest la est reprezintă – dacă îi dăm dreptate Pr. Rafail Noica – şi despărţirea de fetele râzgâiate şi apropierea de smerita Cenuşăreasă. Asta dacă avem răbdarea şi discernământul s-o dezbrăcăm pe Cenuşăreasa de azi (starea duhovnicească în care se află România şi Răsăritul creştin, în general) de straiele împopoţonate ale surorilor sale răsfăţate şi rele (care ar închipui, vezi doamne, Apusul apostat), pentru a ajunge la „comoara cea de mare preţ” ce s-ar afla decât şi numai în această femme douce ce „tace şi face”. Cum? Încăpăţându-se să stăruiască în „dreaptă închinare şi dreaptă purtare", într-o vreme când zeul lumii de azi este the almighty relativism.