Continuă să stârnească polemici – aşa cum, prin 1990 reuşeau doar politica şi partidele - gestul lui ÎPS N.C. de a se împărtăşi la greco-catolici. Dar – aşa cum observă majoritatea comentatorilor din ambele tabere – N.C. a mai „comis” astfel de gesturi (retrocedarea proprietăţilor bisericeşti greco-catolicilor, recunoaşterea Papei şi implicit a validităţii romano-catolicismului, atitudinea laxă faţă de heterodocşi la împărtăşanie, invitarea pastorului Billy Graham jr. la Timişoara etc.), so where is the surprise? Altceva, cu totul altceva trebuie luat în considerare: poziţia din dreptul căreia apărăm sau condamnăm fapta sa. Discutând cu FD acum trei zile despre chestiunea cu pricina, am înţeles că singurul efort folositor este să caut un „de aceea” serios, întemeiat pentru votul meu de blam. Adică să mă angajez mai mult în ceea ce cred, altminteri e doar amăgire şi vorbărie. Şi ipocrizie. Până la urmă nimeni (în afară de lene şi moleşirea duhului) nu poate să îl despartă pe om de Dumnezeul în care crede. If there is a will there is a way. Astfel că sarcina cea mai grea este nu a suspecta şi a învinui pe unul şi pe altul de sminteală, ci a căuta la propria credinţă şi mai ales a lucra la roadele credinţei. Altminteri, autorul acestui gest ultramediatizat şi controversat, este – cred – foarte bine înşurubat în biserică şi-n societate, ca să plece, aşa cum au sugerat sau prevăzut unii şi alţii. În plus, teamă mi-e că – în Ortodoxia actuală – chiar lipseşte o voce autentică de profet care să acuze, aşa cum au acuzat profeţii ori sfinţii din vechime. Cei care azi mustră (ori tună şi fulgeră – cine ştie, poate cu succes până la urmă) împotriva „ereticilor” şi „ecumeniştilor” sunt ei înşişi motivaţi politic, au fesul mânat de cine ştie ce interes...with God on their side, of course.
În fond, încerc şi eu să mă socot printre cei care caută a happy medium, deşi locul pe care-l râvnesc e etichetat fie drept „eretic”, fie „fundamentalist”. Whatever...„Calea de mijloc” are, pentru mine, miresme de tămâie şi gust de pâine dospită (anafură), sunet de muzică psaltică şi geometrii de icoană bizantină. Aceasta e Zona spre care se îndrepta şi Călăuza lui Tarkovski. Nu singur, ci împreună cu un frate-Scriitor ce raţionalizează (ca Nietzsche ori Ivan Karamazov) tot şi alături de un frate-Profesor (Fizician) ce ar vrea să arunce - la propriu! - în aer tot ceea ce e dătător de fericire (mântuire) necuantificabilă. Ortodoxia – pare a spune Tarkovski, în Stalker – a murit. Ca o bună şi plăcută mireasmă, continuă să mai existe doar nevoia omului de Credinţă, de Zonă, de Icoană, de Biserică. De Ortodoxie.
