Cellissimo

Seara la filarmonică un recital cu cvartetul de violoncele Cellissimo (Marin Cazacu – master of ceremonies, Alexandra Guţu, Răzvan Suma, Octavian Lup). În program: Albinoni – Adagio; Händel – Sonata; Beethoven – Sonatina; Klengel – Impromptu op.30; Dressler – Wagner Parodien (Siegfried Tango, Hollander Polca); Chopin – Prelude op.24 nr.4; Rimki-Korsakov – Zborul cărăbuşului; Dvořák – Doloroso; Popper – Poloneza; de Swert – Elegie; Piazzolla – Libertango; Sollima – Marş. În pauză s- prezentat un fragment (cu Adagio de Samuel Barber) din recitalul celor 60 de violoncelişti (dirijor: Cristian Mandeal) de la Atheneul Român de luna trecută.
Azi Theodor a avut a doua evaluare cu – sperăm – primul lui învăţător, pe care l-a surprins plăcut când i-a recunoscut toate notele cântate de el la pian. Ne-a dat undă verde pentru a-l înscrie pe Theodor la şcoală din septembrie a.c. şi ne-a promis că îl va pregăti peste vară pentru clasa întâi şi – all being well – în continuare, din toamnă.
Marşul „băieţilor veseli” din Bucureşti (weekendul trecut) m-a determinat să revăd primul episod din mini-seria Angels in America (2003). În ciuda problematicii provocatoare (fenomenul SIDA, perioada Reagan, cazul Rosenberg, mormonii, acceptarea homosexualilor de către societate, profeţiile religioase) mizanscena mi se pare subţire - comparativ cu imaginaţia debordantă şi cu limbajul cinematografic „pur sânge” din marile filme ce surprind treceri din real în fantastic şi lumea visului / halucinaţiilor – numai din America aş aminti: Sunrise (Murnau), All That Jazz (Fosse), Jacob’s Ladder (Lyne), Natural Born Killers (Stone), Pi şi Requiem for a Dream (Aronofsky). E drept, actorii sunt memorabili (la fel şi tipologiile personajelor) însă prea se mişcă în decoruri suprarealiste marca Dali şi se vorbeşte prea mult. Păcat (zic eu), pentru că, altfel orchestrat materialul dramaturgic, putea ieşi ceva mai conotativ, mai sugestiv, mai poetic, mai puţin livresc-teatral. Mai cinematografic.

Ex opere operato

Iehoviştii. Mai toţi au părăsit ortodoxia – scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii - pentru motivul că „popa din sat era beţiv” sau „era curvar” sau „făcea politică” sau „era lumeţ...” Ca şi cum valabilitatea învăţăturii lui Hristos ar fi la hcheremul ticăloşiei cutărui popă din cutare comună. (Dar e mai palpitant să fii printre cei 144 000 de aleşi şi să faci parte dintr-o asociaţie cus ediul la New York într-un turn, decât să fii o oarecare a unei turme nedifenernţiate la o periferie a Europei.) Copiii mari. Spun: ce valoare pot avea tainele săvârşite de un preot nedemn? Deplină valoare. Soluţia a fost dată încă din anul 311 la conciliul din Arles, după erezia donatistă, care judeca întocmai ca martorii lui Iehova. Ex opere operato. [Săvârşit în afara lucrării divine] Ambele erezii (donatistă, iehovistă) ţin de un purism infantil: confuzia între instrumentul uman şi esenţa divină, care trece prin instrumentul uman ca un curent electric instantaneu necontaminat de tubul prin care se scurge.

Hard currency

Jesus of Montreal (Denis Arcand, 1989) – un film care i-ar fi plăcut mult lui Nicolae Steinhardt. Avocatul (le „diable”) îl ispiteşte pe actorul Daniel (le „Christ”) de la restaurantul de lux situat la ultimul etaj al unui zgârie nori: Cu talentul tău ai putea avea toată lumea la picioare. De ce nu îţi publici memoriile sau de ce nu îţi vinzi numele - cum a făcut Paul Newman - pentru o carte de bucate, la mare căutare acum? Sau participă la talk show-uri. În mass media există infinit mai mult spaţiu de emisie decât ar fi necesar celor care au ceva de spus. Cum ar veni, mass media, azi, e spaţiul derizoriului, al trivialului, populat de indivizi care chiar nu au nimic de spus. Sau cel puţin nu sunt încă pregătiţi să spună ceva. Un cap e cu atât mai gol cu cât se goleşte mai tare...

Steinhardt, în Jurnalul fericirii: De vreme ce individul nu are putere decât asupra limbajului că nu poate ieşi din el şi comunica decât prin el – zice Brice Parain – ce poate face? N-are încotro, trebuie să vorbească. Prin cuvinte se afirmă adevărul, prin cuvinte se pot aduce liniştea şi fericirea. Acţiunile nu sunt şi ele decât tot cuvinte, căci pot servi numai la afirmarea adevărului. Două precizări: a) Să ai ce spune. De aceea vorbesc rar oamenii care gândesc şi simt. Şi reciproca: „Să taci! Greu lucru când n-ai nimic de spus!” (Michel Corvin) b) Cuvintele să fie convertibile, ca moneta-hârtie. Pentru cuvinte convertibilitatea e în fapte, nu în aur.