Jesus of Montreal (Denis Arcand, 1989) – un film care i-ar fi plăcut mult lui Nicolae Steinhardt. Avocatul (le „diable”) îl ispiteşte pe actorul Daniel (le „Christ”) de la restaurantul de lux situat la ultimul etaj al unui zgârie nori: Cu talentul tău ai putea avea toată lumea la picioare. De ce nu îţi publici memoriile sau de ce nu îţi vinzi numele - cum a făcut Paul Newman - pentru o carte de bucate, la mare căutare acum? Sau participă la talk show-uri. În mass media există infinit mai mult spaţiu de emisie decât ar fi necesar celor care au ceva de spus. Cum ar veni, mass media, azi, e spaţiul derizoriului, al trivialului, populat de indivizi care chiar nu au nimic de spus. Sau cel puţin nu sunt încă pregătiţi să spună ceva. Un cap e cu atât mai gol cu cât se goleşte mai tare...Steinhardt, în Jurnalul fericirii: De vreme ce individul nu are putere decât asupra limbajului că nu poate ieşi din el şi comunica decât prin el – zice Brice Parain – ce poate face? N-are încotro, trebuie să vorbească. Prin cuvinte se afirmă adevărul, prin cuvinte se pot aduce liniştea şi fericirea. Acţiunile nu sunt şi ele decât tot cuvinte, căci pot servi numai la afirmarea adevărului. Două precizări: a) Să ai ce spune. De aceea vorbesc rar oamenii care gândesc şi simt. Şi reciproca: „Să taci! Greu lucru când n-ai nimic de spus!” (Michel Corvin) b) Cuvintele să fie convertibile, ca moneta-hârtie. Pentru cuvinte convertibilitatea e în fapte, nu în aur.
No comments:
Post a Comment