Discuţie pe teme...duhovniceşti cu LB, elevul meu de vreo 17 ani. Singurul care a rămas la oră din clasa lui. Mai în glumă, mai în serios, l-am dojenit pentru textul pe care şi l-a pus, zilele trecute (în ajun de Paşti) pe status-ul de pe messenger. Era ceva pueril, teribilist, gen „religion is bullshit”. L-am întrebat de ce a făcut asta. L-am întrebat dacă a citit vreo carte de religie. A dat vina pe nu ştiu ce documentar (de pe Discovery Channel, desigur) care – susţinea el – demonstra că au mai fost şi alţi profeţi, lideri religioşi în Egipt etc. care aveau ucenici, că Iisus nu e decât un remix al altor personaje blah-blah-blah. Că este puternic impresionat de Codul lui Da Vinci şi altele asemenea. Până la urmă a recunoscut, de bună voie şi nesilit de nimeni, că a urmat doi ani cursurile de la liceul catolic (probabil din localitate) şi educaţia rigidă primită acolo l-a disperat. Nimic nou nici în asta, la urma urmei – gândesc acum - şi James Joyce a fost disperat de iezuiţii lui, dar a scris apoi patru cărţi esenţiale pentru literatura modernă (The Dubliners, The Portrait of the Artist as a Young Man, Ulysses şi Finnegan’s Wake). I-am spus că n-ar trebui să opună neapărat pe omul realist (care crede în „dovezi” şi de unde astfel de „dovezi” în chestiunile de credinţă) omului religios (care crede pur şi simplu, potrivit afirmaţiei dostoievskiene, preluate de Steinhardt: „Dacă mi s-ar demonstra – ştiinţific, prin evidenţe - că adevărul e în altă parte, nu în Hristos, tot aş alege să rămân cu Hristos”). Că religia ar trebui să fie ceva firesc pentru om, nu o filosofie supusă cuantificării şi razelor X. Se vede că – pentru omul revoltat - credinţa e o ciudăţenie, o bizarerie, o şarlatanie, iar frumuseţea trăirii liturgice din Biserică cine s-o mai cunoască, cine s-o mai trăiască? Omul rămâne tot la dilemele lui, la starea lui călduţă - este şi asta o formă de consecvenţă. Aşa cum se întâmplă şi-n finalul din Stalker după întoarcerea celor trei din Zonă. Niciunul n-a intrat în „camera dorinţelor” (unde dorinţa rostită sau gândită cu o inimă curată devenea realitate), niciunul nu s-a folosit de acest prilej de a se curăţi. Au revenit în barul împuţit de unde a început odiseea lor, Scriitorul şi-a aprins o ţigară, Profesorul şi-a topit şi el spleen-ul într-o duşcă de vodcă şi amândoi priveau nedumeriţi spre Călăuza care, împreună cu nevasta care – ca o Penelopă - îl aştepta, cu fiica lor infirmă şi cu un câine „psihopomp” ce s-a lipit de el în Zonă, plecau spre casă. Ceea ce le-a cerut Călăuza era să creadă. (N-a precizat în ce sau în cine.) Niciunul nu s-a arătat dornic şi îndeajuns de smerit cu inima ca să intre în „camera dorinţelor”. Au căzut amândoi la acest examen al mărturisirii. „Conştiinţa, remuşcările” – spune Scriitorul – „toate acestea nu sunt decât născociri ale creierului... Nu, nu mă duc în camera aceea. Nu vreau să arunc în capul nimănui mizeria care s-a adunat în mine, ca apoi să mă spânzur. Mai bine mă alcoolizez în căsuţa mea împuţită...”
...Uneori îmi vine să cred că atunci, în acea zi a anului 1982, când – la cinematograful timişorean Victoria - am văzut pentru întâia oară Stalker (şi de fiecare dată când l-am revăzut după aceea) un înger păzitor – ca-n The Purple Rose of Cairo - a coborât de pe ecran şi mă veghează neîncetat, fiindu-mi volant şi balsam, combustibil al speranţei şi antidot pentru legiunea de întrebări iscoditoare şi zdrobitoare care, nici pe mine, nu m-au ocolit.
