Looking for Fyodor

Dostoievski – acest profet al vremurilor noi, în care, vorba Călăuzei tarkovskiene, „organul credinţei s-a atrofiat” şi – strigă disperat Stalker-ul - „nimeni nu mai crede”, a stârnit de-a lungul anilor, cum era şi firesc, deopotrivă elogii nemăsurate şi adversităţi.
Astfel, D. H. Lawrence (adept mai degrabă al gândirii nietzscheene), care nu împărtăşea combinaţia de Dumnezeu şi sadism din scrierile dostoievskiene, avea să afirme: „He who gets nearer the sun is leader, the aristocrat of aristocrats, or he who, like Dostoievsky, gets nearest the moon of our non-being. (...) I don’t like Dostoevsky. He is like the rat, slithering along in hate, in the shadows, and in order to belong to the light, professing love, all love.”
La rândul său, Nietzsche credea că autorul Subteranei era o victimă. Ce anume îl chinuia pe Dostoievski? „Conscience vivisection and self-crucifixion of two thousand years of Christianity.” Acelaşi Nietzsche însă avea să declare: „Dostoevsky is the only psychologist from whom I had anything to learn.”
Berdeaiev: „So great is the worth of Dostoevsky that to have produced him is by itself sufficient justification for the existence of the Russian people in the world: and he will bear witness for his country-men at the last judgement of the nations.” În acelaşi spirit, Constantin Mochuski afirma: “To Dostoevsky belongs a place beside the Great Christian writers of world literature: Dante, Cervantes, Milton, Pascal. Like Dante, he passed through all the circles of human hell, one more terrible than the mediaeval hell of the Divine Comedy, and was not consumed in hell’s flame: his duca e maestro was not Virgil, but the “radiant image” of the Christ, love for whom was the greatest love of his whole life.”
Pentru Vladimir Soloviev, Dostoievski era „a prophet of God,” „a mystical seer.” Dar cireaşa de pe tort avea s-o aşeze însuşi Einstein: „Dostoevsky gives me more than any scientist, more than Gauss!"

Andrei Tarkovski despre Apocalipsă

Apocalipsa (aşa cum reiese din Cuvântul despre Apocalipsă - text rostit de cineast în biserica londoneză St. James, în 1984) reprezenta pentru Tarkovski „probabil cea mai măreaţă operă poetică de pe pământ”, care nu conţine – spune el – simboluri, ci este doar o imagine deschisă spre a fi tâlcuită printr-un număr nesfârşit de variante, o imagine a sufletului omenesc, cu responsabilităţile şi obligaţiile lui. Nu atât o viziune cu mesaj punitiv, ci mai ales o sursă de speranţă şi – fiind un sistem de imagini – o bogată sursă de inspiraţie reprezenta Apocalipsa pentru regizorul Călăuzei.
Viziunea lui Ioan este, pentru Tarkovski, doar un pretext pentru a vorbi despre „talentul artistic” – în vremurile critice de azi considerat a fi proprietatea exclusivă a artistului, o parte a personalităţii sale de care acesta dispune după bunul său plac. În secolul XX oamenii au ajuns la falsa concluzie că artistul nu mai are nevoie de duhovnicie; actul creaţiei a devenit oarecum instinctiv. În consecinţă, talentul (darul) artistului nu îl mai obligă la nimic. Potrivit concepţiei tarkovskiene, Dostoievski a fost primul autor care a sesizat implicaţiile pierderii dimensiunii duhovniceşti a credinţei, a capacitatăţii de a crede. Astfel, duhovnicia se situează la polul opus artei formale, „de consum”, făurită de un artist ce caută doar forme. Evoluţia noastră spirituală – spune Tarkovski – n-a mai putut face faţă sau ţine pasul cu schimbările survenite. „Arta în care m-am format este cu putinţă doar atunci când nu e doar expresia sinelui meu, ci a ceea ce am primit eu de la alţii. Când mă folosesc de artă spre a sluji, egoist, propriilor mele interese, încetez pur şi simplu să mai fiu interesant.”
Şi totuşi: ce reprezintă – pentru Tarkovski - duhovnicia în artă? Este semnul interesului, prin excelenţă omenesc, pentru sensul vieţii.