Andrei Tarkovski despre Apocalipsă

Apocalipsa (aşa cum reiese din Cuvântul despre Apocalipsă - text rostit de cineast în biserica londoneză St. James, în 1984) reprezenta pentru Tarkovski „probabil cea mai măreaţă operă poetică de pe pământ”, care nu conţine – spune el – simboluri, ci este doar o imagine deschisă spre a fi tâlcuită printr-un număr nesfârşit de variante, o imagine a sufletului omenesc, cu responsabilităţile şi obligaţiile lui. Nu atât o viziune cu mesaj punitiv, ci mai ales o sursă de speranţă şi – fiind un sistem de imagini – o bogată sursă de inspiraţie reprezenta Apocalipsa pentru regizorul Călăuzei.
Viziunea lui Ioan este, pentru Tarkovski, doar un pretext pentru a vorbi despre „talentul artistic” – în vremurile critice de azi considerat a fi proprietatea exclusivă a artistului, o parte a personalităţii sale de care acesta dispune după bunul său plac. În secolul XX oamenii au ajuns la falsa concluzie că artistul nu mai are nevoie de duhovnicie; actul creaţiei a devenit oarecum instinctiv. În consecinţă, talentul (darul) artistului nu îl mai obligă la nimic. Potrivit concepţiei tarkovskiene, Dostoievski a fost primul autor care a sesizat implicaţiile pierderii dimensiunii duhovniceşti a credinţei, a capacitatăţii de a crede. Astfel, duhovnicia se situează la polul opus artei formale, „de consum”, făurită de un artist ce caută doar forme. Evoluţia noastră spirituală – spune Tarkovski – n-a mai putut face faţă sau ţine pasul cu schimbările survenite. „Arta în care m-am format este cu putinţă doar atunci când nu e doar expresia sinelui meu, ci a ceea ce am primit eu de la alţii. Când mă folosesc de artă spre a sluji, egoist, propriilor mele interese, încetez pur şi simplu să mai fiu interesant.”
Şi totuşi: ce reprezintă – pentru Tarkovski - duhovnicia în artă? Este semnul interesului, prin excelenţă omenesc, pentru sensul vieţii.